Despre moarte și reîncarnare

J. KRISHNAMURTI

     MOARTEA

  ȘI

   REÎNCARNAREA

1.    DESPRE MOARTE

            DESPRE EXTRAORDINARA CHESTIUNE A MORȚII

            Acum ajungem din nou la această extraordinară chestiune cu privire la natura morții. Aceasta trebuie să răspundă nu prin frică, nu prin evadare din această realitate absolută și nici prin credință sau speranță. Există un răspuns, răspunsul corect, dar pentru a găsi răspunsul corect, trebuie pusă întrebarea corect. Dar nu este posibil să pui întrebarea corectă dacă te afli doar în căutarea unei căi de ieșire din aceasta, dacă problema este născută din frică, din disperare și singurătate. Atunci, dacă pui întrebarea corect cu privire la realitate, cu privire la relația dintre oameni și cu acel ceva numit iubire, și de asemenea această mare întrebare despre moarte, atunci din întrebarea corectă va veni răspunsul corect. Din acest răspuns vine acțiunea corectă. Acțiunea corectă este răspunsul în sine. Iar noi suntem responsabili. Nu te păcăli prin a spune ”Ce pot eu să fac? Ce pot eu, un individ care trăiesc o viață proastă, scurtă, cu toată confuzia și ignoranța, ce pot face?” Ignoranța există numai atunci când nu te cunoști pe tine. Cunoașterea de sine este înțelepciunea. Pot fi ignorate toate cărțile din lume, toate teoriile, dar aceasta nu este ignoranță. Nu cunoașterea de sine este profundă, profundă este ignoranța; și trebuie să te cunoști pe tine, să te observi pe tine, să te vezi așa cum ești, în realitate, fără distorsiuni, fără nici o dorință de schimbare. Atunci ceea ce vezi este transformat, deoarece distanța dintre observator și observat este eliminată și prin urmare nu există nici un conflict.

Talks in Europe 1968, Social Responsability

CE ESTE MOARTEA?     

            ”CE ESTE MOARTEA?” Aceasta este o întrebare atât pentru tineri cât și pentru bătrâni, vă rog să vă puneți singuri această întrebare. Este moartea doar sfârșitul organismului fizic? De aceasta ne este frică? Dorim ca acest corp fizic să continue? Sau este o altă formă de continuitate pe care ne-o dorim? Suntem conștienți că întregul corp fizic se uzează prin folosință, prin variate presiuni, influențe, conflicte, dorințe, impulsuri, necazuri, dureri. Probabil unii ar dori ca organismul să trăiască 150 de ani sau mai mult, și poate medicii și oamenii de știință vor găsi în cele din urmă o cale de a prelungi agonia în care cei mai mulți dintre noi trăim. Dar, mai devreme sau mai târziu, trupul moare, organismul fizic ajunge la final. Ca orice mașină, în cele din urmă se uzează. Pentru cei mai mulți dintre noi moartea este ceva mult mai profund decât sfârșitul corpului, și toate religiile promit un fel de viață dincolo de moarte. Ne dorim o continuitate, vrem să fim siguri că ceva continuă atunci când trupul moare. Sperăm ca psihicul, ”Eu-l” care a experimentat, care a luptat, care a dobândit, a învățat, a suferit, s-a bucurat, ”Eu-l” care în Occident se numește suflet și are un alt nume în Orient – va continua. Deci, ceea ce ne preocupă este continuitatea, nu moartea. Nu dorim să știm ce este moartea, nu dorim să cunoaștem acest extraordinar miracol și această frumusețe și imensă profunzime a morții. Nu suntem interesați de ceva pe care nu-l cunoaștem. Ceea ce dorim este doar continuitatea. Spunem ”Eu care am trăit patruzeci, șaizeci, optzeci de ani; eu, care am casă, familie, copii, nepoți; eu, care am mers la birou zi de zi atâția ani, care am avut conflicte, dorințe sexuale etc. – vreau să-mi continui viața.” Asta e tot ceea ce ne preocupă. Știm că nu există moarte, că sfârșitul corpului fizic este inevitabil și astfel spunem ”Trebuie să mă asigur de continuitatea mea după moarte.” Deci avem credințe, dogme, înviere, reîncarnare – o mie de modalități de a evada din realitatea morții; și atunci când avem un război facem cruci pentru tinerii uciși. Asta se petrece de milenii.

Saanen 7th Public Talk 21 July 1963

Întrebare: În discuțiile dumneavoastră vorbiți despre moarte ca anihilare totală, de asemenea ați spus că după moarte există imortalitatea, o stare de existență atemporală. Se poate trăi în această stare?

Krishnamurti: Eu nu am folosit cuvântul anihilare; am spus că moartea este un final – ca și finalul atașamentelor. Când ceva se termină, ca și atașament, începe ceva cu totul nou. Când cineva a fost obișnuit să fie furios toată viața, sau lacom, sau agresiv, și această ură, lăcomie etc. se termină, va avea loc ceva cu totul nou. Cineva poate să fi urmat un guru, acordându-i toată atenția; dându-și seama de această absurditate, îi pune capăt. Ce se întâmplă? Există un sentiment de eliberare de această inutilă povară. Moartea este ca un atașament care se termină, care ajunge la final.

Ce anume a avut o continuitate de-a lungul vieții? Cine pune moartea în opoziție cu viața. Cine spune că moartea este sfârșitul vieții; sfârșit care este la zece sau cincizeci de ani distanță – sau poimâine. Cineva speră să fie peste mai mult de zece ani, dar asta este iluzia sa, dorința sa, un fel de impuls. Nimeni nu poate înțelege cum să se confrunte cu moartea, fără a înțelege și a înfrunta viața, deoarece moartea nu este opusul vieții.

            Mult mai important decât a pune întrebarea: cum să ne confruntăm cu moartea, sau ce este nemurirea, sau dacă această nemurire este o stare în care se poate trăi, este întrebarea cum să înfruntăm viața, cum să înțelegem acest lucru extraordinar numit viață. Cineva poate încerca să dea sens vieții, așa cum fac majoritatea oamenilor, spunând că viața este asta sau viața trebuie să fie asta, dar lăsând la o parte toate aceste romantice și iluzorii non-sensuri, viața este durerea zilnică, este competiția, disperarea, depresia, agonia – cu străfulgerări ocazionale de frumusețe și iubire.

            Asta este viața cuiva; poate acesta să se confrunte și să o înțeleagă pe deplin, complet, încât să nu mai aibă nici un conflict în viață? Pentru a realiza asta, el trebuie să moară pentru tot ceea ce a acumulat gândirea. Gândirea a creeat vanitatea afirmând: ”Trebuie să realizez, să devin cineva, să lupt, să concurez.” Iată ceea ce gândirea a adunat și asta este existența fiecăruia: toți zeii, bisericile, guru, ritualurile, întreaga activitate a gândirii, implicarea memoriei, experiența, stocarea cunoștințelor, un proces material. Și când gândirea domină activitatea cuiva, așa cum de obicei o face, atunci gândirea neagă iubirea. Iubirea nu este o amintire. Iubirea nu este o experiență. Iubirea nu este dorință sau plăcere.

            Viața, în acest fel dominată de gândire, a fost separată de acel lucru numit moarte, care este un sfârșit, și omul este speriat de aceasta. Dacă cineva respinge tot ceea ce a creat gândirea – și acest lucru necesită un curaj extraordinar – ce îi rămâne? Aceasta este moartea; viața este moarte și astfel reînnoirea.

            Suntem instruiți pentru a fi indivizi – eu deosebit de tine, ego-ul meu împotriva ego-ului tău. Dar realitatea este că întreaga umanitate este una. Fiecare trece prin ceea ce trec toate ființele umane: toate dorințele sexuale, privilegiile, tristețe, speranțe, frică, anxietate, imensul sentiment de singurătate – asta este ceea ce fiecare ființă umană are, asta este viața fiecăruia. Aceasta este viața întregii umanități, nu este individuală. Ne place să credem că suntem separați, dar nu este așa.

            Există o viață în care nu există nici un centru ca ”Eu”, prin urmare o viață în care merg mână în mână cu moartea; și dincolo de acest sentiment al sfârșitului total, timpul a luat sfârșit. Timpul este mișcare, mișcare este gândire, gândirea este timp. Atunci când cineva întreabă: ”Poate cineva trăi în acestă eternitate?” – el nu poate înțelege. Vedeți unde am ajuns. ”Vreau să trăiesc în eternitate, să înțeleg nemurirea” – ceea ce înseamnă că ”Eu” trebuie să fiu parte din aceasta. Dar ce este acest ”Eu”? Un nume, o formă și toate lucrurile pe care le-a adunat gândirea; ce este în realitate acest ”Eu” de care toată lumea se agață. Și atunci când moartea vine prin boală, accident, bătrânețe, cât de speriați sunt toți.

******* 

Întrebare: De ce ne este frică de moarte?

Krishnamurti: Crezi că o frunză care cade la pământ se teme de moarte? Crezi că o pasăre trăiește cu frica de moarte? Ea moare atunci când vine moartea, dar nu este preocupată de moarte, ea este mult prea ocupată cu viața, să prindă insecte, să-și construiască cuibul, să cânte, să zboare chiar pentru bucuria de a zbura. Ați privit vreodată păsările ridicându-se în înălțimile cerului fără nici o bătaie de aripi, fiind ridicate doar de vânt? Ele nu sunt preocupate de moarte. Dacă vine moartea, este în regulă, acesta este sfârșitul, totul s-a terminat. Nu există nici un motiv de îngrijorare cu privire la ceea ce se va întâmpla, ele trăiesc clipă de clipă, de la un moment la altul, nu-i așa? Noi, ca ființe umane, suntem întotdeauna preocupate de moarte – deoarece noi nu trăim. Aceasta este problema; noi murim, nu trăim. Bătrânii sunt aproape de mormânt, iar tinerii nu sunt cu mult în urmă.

            Vezi tu, există o preocupare pentru moarte deoarece ne este teamă să nu pierdem cunoscutul, lucrurile adunate de-a lungul vieții... Noi nu vrem să părăsim acest cunoscut; așa că ne agățăm de cunoscut și acesta creează frica în noi, nu necunoscutul. Necunoscutul nu poate fi perceput prin cunoscut. Dar mintea fiind formată din cunoscut spune ”Mă voi sfârși” și prin urmare este speriată.

            Acum, dacă poți trăi din clipă în clipă fără a fi preocupat de viitor, dacă poți trăi fără gândul la ziua de mâine nefiind limitat la superficialitatea zilei de azi, ci conștientizând întregul proces al cunoscutului, există posibilitatea renunțării la cunoscut, și renunțând în totalitate la el, veți descoperi că ceva uimitor se petrece.

            Încercați pentru o zi – lăsați deoparte tot ceea ce știți, uitați și observați ce se întâmplă. Nu-ți duce grijile de la o zi la alta, dintr-o oră în alta, de la o clipă la alta; lasă-le pe toate deoparte și vei vedea că din această libertate vine o viață extraordinară, care cuprinde atât viața cât și moartea. Moartea este doar finalul a ceva, și chiar în moarte există reînnoirea.

Thing of These Things

            MISTERUL MORȚII

            Krishnamurti: De ce ai o privire atât de nefericită? De ce ești nemulțumit? Ce anume te frământă? Și de ce mă vizitezi din nou?

Susunaga Weeraperuma: Săptămâna trecută un prieten al meu a murit de cancer. A fost o moarte chinuitoare. Durerea pe care o avea era de nesuportat. Deci, medicii l-au drogat pentru a-i opri durerea. Prin urmare el a fost semi-conștient în ultimele zile ale vieții sale.

K: Ce fel de cancer a avut?

S W: A avut cancer pulmonar. Am reflectat asupra faptului că viața noastră s-ar putea încheia într-o zi.

K: Nu, viața nu ”se va putea termina”; viața se va termina. Mai devreme sau mai târziu, vom muri cu toții. 

S W: Având în vedere progresele enorme în medicină, nu este imposibil ca omul să poată depăși moartea, în viitorul îndepărtat. Până atunci presupunem că suntem cu toții muritori. ”Omul este muritor” – această afirmație se bazează pe experiențele noastre din trecut, dar în viitor am putea realiza nemurirea fizică.

K: Asemenea speculații provin cu siguranță din frica de moarte. Dacă nu ți-ar fi frică de moarte nu ai spune astfel de lucruri.

S W: Vrei să spui că teoriile privind reîncarnarea și viața de apoi sunt rezultatul fricii de moarte?

K: Bărbatul sau femeia care trăiește intens, în atemporalul acum, nu este interesat de mâine. Mâine devine important atunci când dorești să eviți ceea ce se petrece în prezent. Persoanele în vârstă privesc spre trecut, iar tinerii cu nerăbdare spre viitor. Dar persoana care trăiește clipă de clipă în eternul prezent nu va avea nici timpul nici înclinația de a fi distras de gânduri despre trecut sau viitor.

S W: Cărțile religioase sunt pline de teorii cu privire la ceea ce ne așteaptă după moarte. Dar sugerați că toate aceste teorii nu au nici o substanță. Sugerați că omul a inventat aceste teorii, deoarece el se teme de bătrânețe și moarte. Înțeleg că astfel de teorii, probabil, au  luat ființă ca urmare a unei nevoi psihologice. Credința într-o altă viață, în viața de apoi, probabil că reduce considerabil frica de moarte.

K: Este o idee liniștitoare că veți întâlni bunica moartă în rai sau în altă parte. Atunci când cei dragi mor, tu nu vei cunoaște durerea separării, deoarece te vei simți în siguranță știind că într-o zi îi vei regăsi.

S W: Dacă am da la o parte originile psihologice ale acestei teorii a reîncarnării, am putea să o reexaminăm? Lăsând deoparte aceste rațiuni psihologice, de ce această teorie este luată în considerare și are un astfel de impact asupra oamenilor.

K: Domnule, aceasta este o abordare greșită. Când cunoști fundalul psihologic al unei credințe, atunci când vezi că o anumită credință a fost inventată de o minte înspăimântată, atunci vei îmbrățișa acea credință? Domnule, de ce este necesară o credință? Nu poți trăi fără credințe? O minte sănătoasă nu are nevoie de sprijinul credințelor.

S W: Dacă medicii m-ar informa că sufăr de o boală incurabilă și că mai am doar câteva zile de trăit, aș avea dreptul să le solicit să fiu omorât fără durere? Ai recomanda eutanasia? Ce sens ar avea de a-mi prelungi viața prin mijloace artificiale, dacă am fost redus la starea de legumă, ca urmare a unui accident?

K: Oamenilor le place să se considere foarte inteligenți și extraordinari, dar adevărul este că încă suntem barbari. Omul este violent. Aceasta este realitatea. El dă expresie acestei violențe rostind cuvinte urâte sau torturânu-i pe cei pe care îi urăște. Uciderea este expresia extremă a acestei violențe. Indiferent dacă ajungi să ucizi pe altcineva sau dacă îți faci rău ție, aceasta implică totuși distrugerea vieții. Eu nu susțin uciderea cuiva chiar și dacă aceasta se face fără durere, și nici nu aprob sinuciderea. Sinuciderea este o manifestare a violenței, care este îndreptată împotriva ta.

S W: De ce suntem violenți?

K: Suntem violenți deoarece suntem egoiști. Urmărirea nemiloasă a propriilor interese este violență. Sinele este nesățios. Dorințele și preocupările sinelui sunt nesfârșite. Sinele se poate comporta doar egotic, ceea ce este un alt mod de a spune că sinele se poate comporta doar violent.

S W: Îmi amintesc foarte clar cum ai răspuns la o telegramă sosită de peste mări atunci când locuiai în Colombo. Un prieten de-al tău ți-a trimis un mesaj telegrafic când era pe moarte. Atunci i-ai trimis o telegramă de iubire din partea ta cu cuvintele ”mă gândesc la tine”.

K: Dacă ai dorința sinceră de a ajuta o persoană, atunci trebuie să acționezi când această persoană este în viață. După, funeraliile grandioase sau monumentele sunt gesturi de afecțiune lipsite de sens. Este ipocrizie să disprețuiești pe cineva în timpul vieții și apoi să-i acordați omagii după ce sărmanul om a murit.

S W: De ce plânge inima cuiva atunci când un prieten apropiat moare?

K: Atunci când cineva iubit moare este firesc ca durerea să afecteze rudele și prietenii săi și să plângă. Crezi că ei plâng de îngrijorare pentru persoana care a murit? Oare nu plâng ei pentru că deodată sunt conștienți de pierderea lor personală? Cei care au murit, au plecat definitiv și te confrunți cu o îngrozitoare singurătate, o dureroasă goliciune, care nu poate fi umplută. Și plângi pentru că asta îți dă un sentiment de ușurare. Dar oricât ai plânge sau te-ai ruga, morții nu vor învia.

S W: Cred că finalitatea absolută a morții face această experiență atât de teribilă.

K: Atunci când moartea îți bate la ușă, nu poți să spui ”Te rog, doamnă moarte, să fii amabilă și să mai aștepți o săptămână sau mai multe până când îmi termin treaba”. Când vine moartea trebuie să renunți la tot și să pleci.Nu-ți poți lua proprietățile cu tine. Vei fi separat definitiv de familie și prieteni. Acesta va fi sfârșitul tuturor realizărilor tale, gloriei tale, a plăcerilor și neplăcerilor tale. Vei merge mai departe cu mâinile goale, la fel cum te-ai născut.

S W: Tocmai ai spus că în momentul morții cineva este obligat să abandoneze totul și să plece. Pot să te întreb ceva foarte exact? Unde merge cel care moare?

K: Domnule, ce ești tu? Ai un nume și un cont bancar, ceea ce te face să simți că ești un individ, o persoană. Dar crezi că există cu adevărat o persoană distinctă, separată? Ce ești tu, altceva decât o colecție de gânduri, emoții, tendințe, înclinații, ură, necazuri, temeri, ambiție, dorințe, credințe și idei? Această asociere de calități este ceea ce ești. Nu ești nimic altceva decât aceste calități. Dacă aceste calități sunt eliminate una câte una, atunci ce mai rămâne? Nu mai rămâne nimic. Prin urmare nu există ceva ca ”eu” sau ”al meu”.  Nu realizezi că nici una din aceste calități ale tale nu este fixă sau permanentă? Toată această agregare, inclusiv orice gând și sentiment, este supus schimbării. Puteți avea dorința de a crede că undeva în voi este ascunsă o substanță neschimbătoare, numită suflet. Dar, veți descoperi că ”sufletul” sau ”atman” este doar un concept, o creație a minții, ca urmare a acestei dorințe de permanență și de securitate, și, la fel ca toate conceptele, și acest concept este de asemenea schimbător. Prin urmare, când vezi că nu există nimic permanent în tine și că atât lumea interioară cât și cea exterioară este într-o continuă mișcare, atunci cine este în măsură a explora această întrebare cu privire la reîncarnare. Totul în conștiința noastră, inclusiv corpul, este într-o permanentă transformare, deoarece procesul gândirii este format dintr-o succesiune de gânduri într-o stare dinamică, de flux. Și corpul este diferit de minte? Gândurile mor și renasc. Corpul fizic de asemenea moare și renaște mereu. Este clar că nimic nu există permanent? Dacă nimic nu există permanent, atunci nimic nu se reîncarnează. Ai înțeles problema? Reîncarnarea devine o posibilitate doar dacă există o entitate permanentă, neschimbătoare, singura care ar fi capabilă să se deplaseze de la o viață la altă viață, ca un pasager care călătorește de la o stație de cale ferată la o altă stație. Dar, dacă nu există un astfel de pasager, dacă nu există o astfel de entitate, atunci cu siguranță nu există nimic care să se reîncarneze.  Reîncarnarea este doar o teorie născută din dorința omului de continuitate.

S W: Sunt familiarizat cu ceea ce ai spus referitor la acest foarte important subiect care este moartea. Ai afirmat că moartea psihologică ar trebui să preceadă moartea corpului fizic.

K: Este corect. Poți ”tu” muri înainte de a muri?

S W: Înaintea morții fizice, sper să mor față de tot ceea ce-mi place sau displace, față de griji, frici și așa mai departe. Ce frumos ar fi dacă aș fi capabil să mor față de întregul meu trecut!

K: După ce veți muri față de întregul dumneavostră trecut, veți descoperi un nou început.

S W: Asta-i tot?

K: Atunci când mintea a fost curățată de trecut, atunci când este liberă de timp, ceva indestructibil se va pogorî atunci peste tine.

S W: Ești gata să renunți la corpul tău?

K: Atunci când pentru mine va veni timpul să merg, voi păși în casa morții zâmbind.

J. KRISHNAMURTI AS I KNEW HIM – By Susunaga Weeraperuma: The Mystery of Death

CE ÎNSEAMNĂ A MURI?

CE ÎNSEAMNĂ A MURI? Să renunți la tot. Moartea taie ca un brici foarte ascuțit toate atașamentele voastre, zeii și superstițiile voastre, dorința pentru o viață următoare confortabilă, și așa mai departe. Intenționăm să aflăm ce înseamnă moartea, deoarece este la fel de importantă ca și viața. Deci, cum pot afla efectiv, nu teoretic, ce înseamnă să mori? Eu acum vreau să știu cum vrei tu să descoperi asta. Eu vorbesc pentru tine, așa că nu adormi. Ce înseamnă a muri? Pune-ți singur această întrebare. Când suntem tineri sau când suntem foarte bătrâni, această întrebare este întotdeauna prezentă. Aceasta înseamnă a fi complet liber, a fi total detașat de tot ceea ce omul a adunat, și ceea ce singur și de bună voie ai adunat. Nici un atașament, nici zei, nici viitor, nici trecut. Tu nu vezi această frumusețe, această măreție, această extraordinară putere, ca atunci când trăiești să mori. Înțelegi ce înseamnă asta? Atunci când trăiești să mori în fiecare moment astfel încât de-a lungul întregii vieți să nu fii atașat de nimic. Asta înseamnă moartea.

The Future is Now, Chapter 10

A TRĂI ÎNSEAMNĂ A MURI.

DECI, VIAȚA ESTE MOARTE. Ai înțeles? Viața înseamnă că în fiecare zi trebuie să renunți la toate atașamentele tale. Poți face asta? Un lucru foarte simplu, dar cu implicații uriașe. Așa că fiecare zi este o nouă zi. În fiecare zi muriți și vă încarnați. Există o extraordinară vitalitate, există energie, deoarece nu există nimic care să te înspăimânte, de care să-ți fie frică. Nu este nimic care te-ar putea afecta, nimic care să te rănească.

The Future is Now, Chapter 10

2.    DESPRE REÎNCARNARE

            Întrebare: Credeți în reîncarnare și karma?

Krishnamurti: Acum cred că veți reveni la locurile voastre și vă veți simți confortabil. Ce vrei să spui prin ”a crede”, și de ce dorești să crezi? Este credința necesară pentru a afla adevărul? Pentru a afla ce este adevărul, trebuie să vă apropiați din nou de viață, trebuie să aveți capacitatea de a vedea lucrurile din nou, dar mintea care este ancorată în credință este în mod evident incapabilă să descopere noul.

Deci, înainte de a putea descoperi dacă există sau nu reîncarnare, trebuie să aflați dacă mintea voastră este eliberată de credințe. Cei mai mulți dintre noi au credințe, deoarece este comod, deoarece sunt satisfăcuți; găsesc o mare speranță în asta. Este ca și cum ai lua droguri sau narcotice pentru a avea senzația de pace. O astfel de credință este o proiecție a propriei dorințe. Deci, pentru a afla adevărul cu privire la orice chestiune, evident trebuie să te eliberezi de orice ipoteze, de credințe, de orice concluzie – indiferent că sunt ale lui Buddha, Hristos, ale tale sau ale bunicii tale.

Trebuie să abordezi noul, și doar atunci vei fi capabil să descoperi ce este adevărul. Credința este un obstacol în calea realității, care este ceva foarte greu de acceptat pentru majoritatea dintre noi. Noi nu căutăm realitatea, căutăm satisfacția, iar credința ne dă satisfacție, ne împacă. Deci, în esență căutăm satisfacția. O evadare din problemă, din durere și suferință. Prin urmare, în realitate nu căutăm adevărul. Pentru a descoperi adevărul trebuie să existe o directă confruntare cu durerea, cu plăcerea și suferința, dar nu printr-un ecran al credinței. Deci, în mod similar, haideți să vedem ce înțelegeți prin reîncarnare – adevărul despre aceasta, nu ceea ce îți place să crezi, sau ceea ce a spus cineva sau ceea ce ți-a spus învățătorul tău. Cu siguranță acesta este adevărul care eliberează, nu concluzia sau propria ta părere. Acum, la ce te referi prin reîncarnare? Să te reîncarnezi spre a renaște – ce vrei să spui prin asta? Ce anume de fapt se naște din nou? – nu ceea ce crezi sau nu crezi. Vă rog să dați totul deoparte, toate acestea sunt imature. Haideți să aflăm ce anume revine din nou, sau se reîncarnează. Pentru a descoperi asta, mai întâi trebuie să cauți ce ești tu. Când spui ”mă voi naște” trebuie să știi ce anume este acest ”eu”. Aceasta este problema, nu-i așa? Eu nu mă eschivez. Să nu credeți că aceasta este o mișcare inteligentă a mea. Veți vedea în mod clar problema, pe măsură ce vom continua s-o explorăm. Spui ”voi renaște”. Ce este acest ”eu” care va renaște? Este acesta o entitate spirituală, este acest ”eu” ceva continuu, este ceva independent de memorie, de experiență, de cunoaștere? Acest ”eu” este o entitate spirituală sau este doar un proces al gândirii. Sau este ceva în afara timpului, ceea ce noi numim spiritual, nemăsurabil în termenii timpului, sau este în domeniul timpului, în sfera memoriei, a gândirii. Acesta nu poate fi altceva. Haideți să descoperim dacă este dincolo de timp. Sper că urmăriți toate acestea. Să aflăm dacă ”eu-l” este în esență ceva spiritual. Acum, prin ”spiritual” ne referim, nu-i așa, la ceva care nu poate fi condiționat, ceva care nu este o proiecție a minții umane, ceva care nu se află în sfera gândirii, ceva ce nu moare. Atunci când vorbim de o entitate spirituală, noi înțelegem ceva care evident nu se află în domeniul minții. Acum, este ”eu-l” o astfel de entitate spirituală? Dacă este o entitate spirituală, ea trebuie să fie în afara timpului, prin urmare nu poate renaște sau continua. Nu putem gândi cu privire la el deoarece gândirea vine din timp, gândirea este trecut, ea este o mișcare continuă, o reacție la trecut; deci gândirea este în esență un produs al timpului. Dacă gândirea poate gândi cu privire la ”eu”, atunci acesta este parte a timpului, de aceea acest ”eu” nu este liber de timp, prin urmare nu este spiritual – ceea ce este evident.

Deci ”eu-l” este un proces al gândirii; și vrei să știi dacă acest proces al gândirii, continuând dincolo de corpul fizic, se naște din nou, se reîncarnează într-o formă fizică. Acum să mergem mai departe. Ce continuă – poate fi găsit vreodată, cu adevărat, ceea ce este incomensurabil și dincolo de timp? Noi urmărim să descoperim adevărul, nu să facem un schimb de opinii. Acest ”eu”, această entitate a procesului de gândire se poate reînnoi vreodată? Dacă nu se poate, atunci trebuie să existe un sfârșit al gândirii. Nimic din ceea ce continuă nu este prin natura sa distructiv. Ceea ce are continuitate nu se poate reînnoi. Atâta timp cât gândirea continuă prin memorie, prin dorință, prin experiență, ea nu se poate reînnoi; prin urmare ceea ce continuă nu poate cunoaște realitatea, adevărul. Puteți renaște de o mie de ori, dar niciodată nu veți putea cunoaște realitatea; doar ceea ce moare, ceea ce ajunge la final se poate reînnoi.

Cealaltă parte a întrebării este dacă eu cred în karma. Ce vrei să spui prin cuvântul karma? A face, a acționa, a fi. Să încercăm să aflăm, în pofida poveștilor. Karma implică, nu-i așa, cauza și efectul – acțiunea bazată pe o cauză, produce un anumit efect; acțiunea născută din condiționare, care produce rezultate ulterioare. Deci, karma implică cauza și efectul. Iar cauza și efectul sunt statice, sunt ele vreodată fixe? Devenirea nu afectează de asemenea cauza? Deci, nu există nici o cauză fixă, nici un efect fix. Astăzi este rezultatul lui ieri, nu-i așa? Astăzi este rezultatul lui ieri, atât cronologic cât și psihologic, iar astăzi este cauza pentru mâine. Deci, cauza este efectul, iar efectul devine cauză – este o mișcare continuă, nu există nici o cauză sau un efect fix. Dacă ar exista o cauză fixă și un efect fix, ar exista specializare, și moartea nu reprezintă specializarea? Orice specie care se specializează, în mod evident ajunge la final, dispare. Măreția omului este că el nu se poate specializa. S-ar putea specializa din punct de vedere tehnic, dar structural nu se poate specializa. Sămânța de ghindă, de exemplu, este specializată – nu poate fi nimic altceva, doar ceea ce este. Dar ființa umană nu are un sfârșit total. Există posibilitatea de constantă reînnoire; ea nu este limitată de specializare. Atâta timp cât vom privi cauza, ca fundal al condiționării, fără legătură cu efectul, trebuie să existe conflict între gândire și fundal. Deci, problema este mult mai complexă decât dacă crezi sau nu în reîncarnare, deoarece întrebarea este cum să acționezi, nu dacă crezi în reîncarnare și karma. Asta este absolut irelevant. Acțiunea ta este doar rezultatul unor cauze oarecare și această acțiune modifică acțiunile viitoare – prin urmare există scăpare din condiționare.

Deci, pentru a pune altfel această problemă, poate o acțiune aduce vreodată eliberarea din acest lanț al cauzei și efectului? Am făcut ceva în trecut; am avut o experiență, ceea ce în mod evident condiționează reacția mea de astăzi, și reacția mea de astăzi mă condiționează mâine. Acesta este întregul proces al karma-ei, cauza și efectul, și evident, deși temporar poate crea plăcere, acest proces al cauzei și efectului în cele din urmă duce la durere și suferință. Aceasta este esența reală a problemei. Poate gândirea să fie liberă? Gândirea, acțiunea care este liberă, nu produce suferință, nu aduce condiționare. Acesta este punctul vital al întregii probleme.

Deci, poate exista acțiune fără nici o legătură cu trecutul? Poate exista acțiune care să nu se bazeze pe o idee? Ideea este continuarea lui ieri într-o formă modificată, și care va continua, condiționându-l pe mâine, ceea ce înseamnă că acțiunea bazată pe idee niciodată nu poate fi liberă. Atâta timp cât acțiunea se bazează pe idee, ea va produce inevitabil conflicte. Poate exista acțiune fără legătură cu trecutul? Poate exista acțiune fără povara experienței, a cunoștințelor de ieri? Atâta timp cât acțiunea este rezultatul trecutului, ea nu poate fi niciodată liberă, și doar în libertate poți descoperi ce este adevărat. Când mintea nu este liberă, ea nu poate acționa; ea poate doar reacționa, iar reacția este la baza acțiunii noastre. Acțiunea noastră nu este o acțiune ci doar continuarea reacției deoarece aceasta este rezultatul memoriei, al experienței, răspunsul trecutului.

Deci, întrebarea este, poate mintea să se elibereze de condiționarea sa? Cu siguranță, aceasta implică această chestiune a karma-ei și reînacarnării. Atâta timp cât există o continuitate a gândirii, acțiunea trebuie să fie limitată și o astfel de acțiune creează opoziție, conflict și karma – răspunsul trecutului coroborat cu prezentul, creează  o continuitate modificată. Deci, o minte care are continuitate, care se bazează pe continuitate – poate o asemenea minte să fie liberă? Dacă nu poate fi liberă, este posibil ca această continuitate să înceteze? Aceasta este o problemă foarte importantă. Pentru a descoperi dacă mintea se poate elibera vreodată de fundalul condiționărilor, presupune o extraordinară investigație. Nu se bazează mintea pe acest fundal? Nu este gândirea întemeiată pe trecut? Deci, se poate elibera gândirea vreodată de trecut? Putem face ca întreaga gândire să ajungă la sfârșit – dar, evident, nu prin constrângere, nu prin efort, nu prin diverse forme de disciplină, de control sau de suprimare. Ca observator, să vedem adevărul a ceea ce înseamnă ca gândirea să ajungă la final, să înceteze. Văzând adevărul, semnificația acestuia, falsa reacție este eliminată. Asta este ceea ce încercăm să facem răspunzând la această întrebare.

Atunci când acțiunea nu se bazează pe o idee sau pe trecut, atunci mintea este liniștită, absolut tăcută. În această tăcere acțiunea este liberă de idee. Dar doriți un răspuns la întrebarea dumneavostră: dacă eu cred sau nu în reîncarnare. Știi, te face mai înțelept dacă spun că eu cred sau nu cred în ea? Cred că ești confuz în această privință. A fi satisfăcut prin cuvinte și explicații indică o minte meschină, o minte stupidă.

Examinează întregul proces al sinelui. Această examinare poate avea loc doar în relație; și pentru a descoperi adevărul în orice relație trebuie să existe o stare constantă de vigilență pasivă. Aceasta vă va revela adevărul și nu veți avea nevoie de nici o confirmare de la nimeni. Atâta timp cât gândirea continuă, nu poate exista realitate; atâta timp cât gândirea continuă ca în trecut, va exista confuzie și conflict. Doar atunci când mintea rămâne într-o stare de vigilență pasivă este posibil ca adevărul să fie cunoscut.

J. Krishnamurti – Talks at Ceylon, 1949 - 1950

Întrebare: Vă rog să faceți o afirmație clară cu privire la non-existența reîncarnării, deoarece s-au acumulat tot mai multe ”dovezi științifice” care dovedesc că reîncarnarea este o realitate. Sunt îngrijorat deoarece văd un număr mare de oameni care se folosesc de aceste dovezi pentru a-și consolida și mai mult credința pe care deja o au și care le permite o evadare din problema vieții și a morții. Nu este responsabilitatea dumneavoastră să vă exprimați părerea clar, direct și inechivoc în această privință, mai degrabă decât a ocoli acest aspect?

Krishnamurti: Vom fi foarte exacți. Ideea reîncarnării a existat cu mult înaintea creștinismului. Este răspândită în India și probabil în aproape toată lumea asiatică. Mai întâi: ce este încarnarea; nu doar încarnarea prezentă ci reîncarnarea din nou și din nou? În al doilea rând: ideea că există dovezi științifice care susțin că reîncarnarea este adevărată, determinând oamenii să scape de problemele lor, aceasta este ceea ce îl îngrijorează pe cel care pune această întrebare.

Chiar este el preocupat că oamenii evadează astfel? Ei pot evada de asemenea prin fotbal sau mergând la biserică. Dați deoparte toată această îngrijorare cu privire la ce fac alți oameni. Sunteți cu adevărat preocupat de această realitate, de adevărul cu privire la reîncarnare, și doriți un răspuns clar de la vorbitor.

Ce anume se întrupează, se încarnează, renaște? Ce anume trăiește în acest moment, acum, stând aici? Ce anume se petrece acum, cu cel care este încarnat? Și când cineva pleacă de aici, ce se petrece de fapt? Efectiv, în viața noastră zilnică, care este o mișcare a vieții, a încarnării – luptele sale, poftele sale, lăcomiile, invidiile, atașamentele – toate acestea? Toate acestea se vor reîncarna în viața următoare?

Acum, cei care cred în reîncarnare cred că vor renaște cu tot ceea ce ei au în prezent – probabil modificat – și așa vor continua viață după viață. Niciodată, credința nu este vie. Dar să presupunem că această credință este foarte vie, atunci ceea ce este acum conteză mult mai mult decât ce va fi într-o viață viitoare.

În Orient există cuvântul ”karma”, care înseamnă acțiunea în viața prezentă; acum, cu toată mizeria, confuzia, furia, gelozia, ura, violența, care pot fi modificate acum, totuși sunt lăsate pentru viața viitoare. Deci, există dovezi de reamintire a unor lucruri din trecut, dintr-o viață anterioară. Această amintire este acumulată de ”eu”, ”ego-ul”, personalitatea. Acest pachet, modificat, purificat, cizelat, puțin șlefuit, trece spre viața următoare. Deci, nu se pune problema dacă există reîncarnare (eu sunt foarte sigur în această privință, vă rog) ci că există încarnarea prezentă; și mult mai important decât reîncarnarea este sfârșitul dezordinii de acum, a conflictului prezent. Atunci ceva cu totul diferit va merge mai departe.

Fiind nefericiți, nemulțumiți, îndurerați spunem: ”Sper că în viața viitoare va fi mai bine”. Această speranță în viața următoare este amânarea realității cu care ne confruntăm acum. Vorbitorul a discutat cu cei care cred și au conferențiat și scris la nesfârșit despre reîncarnare. Asta face parte din jocul lor. Eu spun: ”În regulă, domnilor, credeți total în aceasta. Dar dacă credeți, ceea ce faceți în prezent contează.” Dar ei nu sunt interesați de ceea ce fac acum, ei sunt interesați de viitor. Eu nu spun că: ”Eu cred și-mi voi schimba complet viața încât nu va exista nici un viitor.” Nu, și la sfârșit ei spun că am eludat această întrebare specială; voi sunteți cei care o eludați, care evadați din ea.

Am spus că viața prezentă este foarte importantă, dacă o înțelegeți și treceți prin ea cu toată complexitatea și zbuciumul ei – încheind-o și nu mergând mai departe cu aceasta. Atunci veți intra într-o lume total diferită. Cred că este clar, nu-i așa? Eu nu ascund nimic. Mă puteți întreba: ”Crezi în reîncarnare?” Corect? Eu nu cred în nimic. Nu este o evaziune, nu am nici o credință și asta nu înseamnă că eu sunt ateu sau că sunt un păcătos. Intră în această problemă și vezi ce înseamnă. Asta înseamnă că mintea este eliberată de toate complicațiile și obstacolele credințelor.

În literatura Indiei antice există o poveste despre moarte și încarnare. Pentru un brahman, unul dintre cele mai vechi obiceiuri și legi este ca după acumularea bogățiilor lumești timp de cinci ani, el trebuie să renunțe la tot și să înceapă din nou. Un brahman oarecare avea un fiu și acesta spune ”Tu dai toate acestea diverselor persoane îndepărtate, dar mie ce ai de gând să-mi dai; ce ai să-mi lași mie?” Tatăl a spus ”Pleacă de aici, nu mă interesează”. Dar fiul revine de mai multe ori și tatăl se înfurie și spune ”Am de gând să te trimit la moarte” – și fiind un brahman el trebuia să-și țină cuvântul dat. Deci îl trimite la moarte. Mergând spre moarte fiul merge pe la diverși învățători și constată că unii spun că există reîncarnare iar alții spun că nu există. El își continuă căutarea și în cele din urmă ajunge la casa morții. Când ajunge, moartea nu era acolo. (O superbă implicație, dacă o pătrunzi). Moartea nu era acolo. Fiul așteaptă trei zile. În a patra zi, apare moartea și își cere scuze. Ea își ceru scuze deoarece fiul era un brahman și spune: ”Îmi pare rău că te-am lăsat să aștepți în regatul meu, îți voi îndeplini trei dorințe. Poți fi un mare rege, poți avea cea mai mare avere sau poți fi nemuritor.” Fiul spune: ”Am fost pe la mulți învățători, dar toți afimă lucruri diferite. Ce părere ai despre moarte și ce se întâmplă după aceea?” Moartea spune: ”Aș vrea să am elevi ca tine; nu preocupați de orice altceva în afară de asta”. Așa că, ea începe să-i spună despre adevăr, despre starea vieții în care nu există timp.

*******

Întrebare: Care sunt opiniile tale despre implicațiile credinței în reîncarnare?

Krishnamurti: Din nou, acesta este un subiect vast. Din nou, prin intermediul auto-descoperirii, vom examina această problemă; nu pentru a răspunde cu da sau nu, ci ca un mijloc de a ne înțelege pe noi înșine. Există atât de multe de spus și trebuie să fiu scurt. Eu vă pot da doar unele sugestii, pot sublinia anumite aspecte, nu pot acoperi întreaga problemă, deoarece este imensă. Nu știu dacă o vedeți la fel ca mine.

Mai întâi de toate, să dăm deoparte toate răspunsurile superficiale și reacțiile la această întrebare, dintre care unul este acela că o persoană care își folosește timpul în mod util, nu își pune întrebări cu privire la reîncarnare și viața de după moarte. Unei astfel de persoane nu îi este teamă de a acționa cum vrea, cum îi place și de altfel este atât de stupidă încât nu simte nici o responsabilitate pentru acțiunile sale. Până la urmă, dacă ar trebui să plătiți pentru acțiunile voastre, ați deveni foarte atenți. Dacă în lumea afacerilor o greșeală te face să pierzi, chiar dacă puțin sau mult, vei fi foarte atent. Deci, frica este folosită ca mijloc pentru a controla omul; este ceea ce fac religiile, ceea ce face societatea prin codul său de moralitate. Pentru moment nu suntem preocupați de acest aspect al problemei. Noi nu suntem preocupați de credință, deoarece credința pentru cineva care caută adevărul nu are nici o semnificație, chiar dacă credința poate oferi securitate, un refugiu, raiul. Un om care caută adevărul trebuie să călătorească prin mări neexplorate, fără a avea porturi, adăpost, el trebuie să meargă spre a explora. Deci putem da deoparte și acest aspect al problemei.

Această problemă implică două lucruri: continuitatea și cauza și efectul. În ceea ce privește continuitatea, trebuie să analizăm dacă în noi există o esență spirituală care să continue. Acum, haideți să examinăm această idee. Mai întâi, în cărți se spune - și voi de asemenea susțineți - că există o structură spirituală care continuă după moarte. Vă rog să nu fiți defensivi; vreau să aflu adevărul despre asta. Acceaptarea unei autorități înseamnă oprirea întregului proces de gândire. Deci, noi nu intenționăm să acceptăm ceea ce spun cărțile sacre și nici ceea ce simțim, deoarece tot ceea ce simțim se bazează pe dorința noastră de securitate.

ACUM, EXISTĂ O ESENȚĂ SPIRITUALĂ ÎN OM? Vă rog să analizați consecințele.  Tot ceea ce este spiritual este în esență atemporal, este etern. Cu siguranță, dacă acesta este așa, atemporal, etern, este dincolo de naștere și moarte, este dincolo de timp și spațiu. Deci, nu trebuie să te îngrijorezi pentru ceea ce este dincolo de timp. Nu trebuie să te preocupe asta. Dacă este atemporal, etern, este nenăscut și nemuritor, nesupus timpului. Nefiind supus timpului, nu există nici o continuitate; atunci de ce te-ar preocupa? Dacă ești atemporal, nu ar avea continuitate. Dar pentru tine este în timp, deoarece te agăți de el. Prin urmare nu este atemporal. Prin urmare acesta nu este spiritual în esență, deoarece voi l-ați creat și prin urmare vă agățați de el. Dacă ar fi fost real, ar fi fost dincolo de controlul vostru. Dacă ar fi adevărat, nu l-ai cunoaște și așa cum spuneam dacă îl cunoști, nu este adevărat, dar totuși vă agățați de el. Spui că există o esență spirituală, care este ”eu-l”, și că aceasta va continua și în același timp spui că este atemporal. Deci, va trebui să înțelegem problema continuității, care implică moartea, cu scopul de a ști dacă există sau nu o entitate spirituală. Trebuie să înțelegem moartea, ceea ce înseamnă că trebuie să înțelegem întreaga problemă a continuității. Ce anume are o continuitate în viața noastră zilnică? Prin continuitatea memoriei tale, a familiei tale, a credințelor; și astfel, dorind continuitate psihologică și fiziologică, apare frica de moarte. Prin urmare dorim continuitate. Dacă nu putem avea continuitatea acestei existențe fizice, vom căuta o continuitate în ceea ce noi numim ”Dumnezeu”. Prin urmare, atunci când vorbim de reîncarnare, căutăm de fapt continuitatea. Acum, ce este ceea ce continuă? Tu ești gândirea ta, amintirile tale, experiența ta de zi cu zi. ”Eu” mă identific cu amintirile mele, cu proprietatea mea, familia mea, credințele mele, și ”eu” voi continua, și ”eu” doresc să fiu sigur de faptul că voi continua că voi merge mai departe. Prin urmare nu vreau să mor, deși stiu totuși că voi muri. Deci, cum pot eu găsi continuitatea? De aceea problema mea nu este să descopăr adevărul despre reîncarnare ci de a-mi asigura continuitatea. Ce este ceea ce spunem că va continua? Ce este cel pe care îl susținem cu atâta disperare, cu atâta teamă și îngrijorare? Nu este memoria, amintirile? Domnilor, eliminați amintirile și vedeți ce sunteți? Iar aceste amintiri primesc viață prin reacumulare constantă. Memoria în sine nu are nici o substanță, nici o vitalitate. Atunci când spun ”îmi aduc aminte”, singur mă identific cu trecutul. Asta este, atâta timp cât un om este rezultatul trecutului, cât timp el este preocupat cu rezultatele trecutului, trebuie să existe continuitate. Și ce se întâmplă cu ceea ce contiună. Nimic, pentru că este doar un obicei, o obișnuință. Obiceiul este singurul lucru care poate continua și căruia îi dați viață din timp în timp. Deci, acel ceva care continuă este memoria, ceva mort căruia îi dai viață, ceea ce înseamnă că printr-o serie de obiceiuri, acumulări și particularități, experiențele sunt transformate, convertite pentru a produce tot ceea ce doriți să continue. Mai mult decât atât, ceea ce continuă decade, se dezintegrează. Ceea ce este continuat nu este creativ.

Deci, iată ce implică în primul rând problema reîncarnării și acesta este adevărul cu privire la ea; nu ceea ce spune cineva despre ea că ar fi de fapt. Dacă vom pătrunde cu adevărat în această problemă, fiind conștienți de semnificația sa, vom constata că ceea ce este spiritual este atemporal, și prin urmare dincolo de influența noastră, și prin urmare dincolo de continuitate; continuitatea este timpul – ieri, azi, mâine. Și mai mult, agățându-ne de această esență spirituală, suntem distrași de o falsă acțiune, deoarece atemporalul nu poate fi descoperit prin cunoscut. Vorbești despre esența spirituală, care este ”eu-l”, prin urmare trebuie să-l cunoști, deci acesta nu este adevărul. Eu nu descriu ceva ce nu este. Memoria în sine este ceva mort. Îi dăm viață deoarece ne satisface, ne mulțumește, dar când există satisfacție, trebuie să existe continuitate, și satisfacțiile se termină curând, dar le reînviem într-o altă formă, și astfel vom continua. Și ceea ce continuă nu este nemuritor, ceea ce este continuu, permanent nu se reînnoiește. Acesta pur și simplu continuă ca un obicei. Doar în rîennoire există creație, există realitatea; și doar prin sfârșit există reînnoire, nu prin continuitate. Vedeți copacii, ei lasă să le cadă frunzele și alte frunze noi apar. Ele nu au continuitate. Deoarece ne este frica ne agățăm de amintirile noastre și omul care trăiește cu această continuitate este un om mort, și mă tem că asta facem.

În această întrebare există, de asemenea, problema cauzei și efectului. Cauza și efectul sunt două lucruri distincte sau sunt corelate între ele? Efectul devine cauză. Deci, nu există niciodată un moment care să fie doar cauză sau doar efect. Deci, cauza și efectul sunt total interdependente. Ele nu sunt două procese separate, ele sunt una deoarece efectul devine cauză și ceea ce a fost cauză a devenit efect; dar atunci când privim cauza separată de efect, există un interval de timp iluzoriu, care ne conduce la o concluzie greșită, și toate filosofiile se bazează pe această concluzie greșită. Cauzele trecând prin timp se modifică. Atunci când există un efect, cauza nu poate fi separată. Acestea sunt împreună deși puteți avea nevoie de timp pentru a percepe asta. Dar efectul este acolo unde este și cauza; atunci când sunteți conștienți de ”ceea ce este” atât cauza cât și efectul sunt acolo. Prin urmare există transformare. Vă rog să reflectați la toate implicațiile și să observați această extraordinară frumusețe. Asta înseamnă că dacă înțelegeți ”ceea ce este”, există o transformare imediată. Prin urmare, această schimbare este atemporală, nu o schimbare în timp. Noi suntem instruiți să credem și așteptăm să ne transformăm în timp, să devenim ceva mâine. Dar dacă percepeți cauza care devine mereu efect și efectul devenind mereu cauză, atunci există o înțelegere imediată și prin urmare o încetare imediată a cauzei. Asta este domnilor, poți ajunge foarte simplu, atunci când ești furios, să vezi imediat motivul furiei, în loc să spui că vei face ceva pentru asta mâine, și recunoscându-l, fiind conștient de el, ar exista o transformare imediată, deoarece atunci devii liber de această idee, de această iluzie, de acest mod greșit de a gândi, că doar în timp poți obține un rezultat. Cauza este în efect. Sfârșitul are o semnificație, așa că atunci când avem în vedere reîncarnarea, o putem considera din ambele puncte de vedere, cel al credinciosului și cel al necredinciosului, în care ambii sunt prinși în credințele lor, în stupiditatea lor, și prin urmare sunt incapabili de a găsi adevărul. Noi trebuie să privim această problemă ca fiind a noastră. Și conștientizând această problemă vom vedea cât de minunată este cunoașterea de sine, care este începutul înțelepciunii. Cunoașterea de sine, sau a vedea ceea ce este fals în noi, este începutul inteligenței; cunoașterea căii stupide a gândirii, este începutul înțelegerii.

J. Krishnamurti – Madras 7th Publik Talk 30th November, 1947

           Va invitam sa vizionati si un scurt material video in care Krishnamurti vorbeste despre aspectele abordate in acest material.
   

DESPRE IUBIRE

J. KRISHNAMURTI

IUBIREA  FLACĂRĂ  FĂRĂ  FUM

  “Iubirea este o flacără fără fum…

 Atunci când există fum, cum poate

 exista o flacără pură? Iubirea nu este

 un lucru al minții; și iubirea este singura 

soluție la problemele noastre.”

                    Cerința de a fi în siguranță în relație, dă naștere în mod inevitabil durerii și fricii. Această căutare a securității este de fapt chemarea insecurității. Ai găsit vreodată securitate în oricare din relațiile tale? Ai găsit? Cei mai mulți dintre noi caută securitatea de a iubi și de a fi iubit, dar există iubire atunci când fiecare dintre noi caută propria securitate, propria cale particulară? Nu suntem iubiți deoarece nu știm cum să iubim.

    Ce este iubirea? Acest cuvânt este atât de încărcat și corupt, încât îmi vine greu să-l folosesc. Toată lumea vorbește despre iubire – în toate ziarele și revistele, în toate discuțiile misionare, tot timpul se discută despre iubire. Îmi iubesc țara, îmi iubesc conducătorul, iubesc o carte, iubesc acel munte, îmi iubesc hobby-ul, îmi iubesc soția, îl iubesc pe Dumnezeu. Este iubirea o idee? Dacă este, ea poate fi cultivată, hranită, prețuită, discutată, răsucită în orice mod doriți. Când spui că îl iubești pe Dumnezeu, ce înseamnă asta? Asta înseamnă că iubești o proiecție a imaginației tale, o proiecție îmbrăcată de tine în anumite forme de respectabilitate, în funcție de ceea ce crezi tu că este nobil și sfânt; deci, a spune că astfel îl iubești pe Dumnezeu, este un absolut nonsens. Când îl venerezi pe Dumnezeu, venerezi imaginea propriei tale proiecții – și asta nu este iubire.

    Deoarece nu putem soluționa ceea ce oamenii numesc iubire, evadăm în abstracțiuni. Iubirea ar putea fi soluția ultimă la toate dificultățile și suferințele omului, deci cum vom reuși să aflăm ce este iubirea? Poate prin definirea ei? Biserica a definit-o într-un fel, societatea în altul și există tot felul de devieri și perversiuni. A adora pe cineva, a te culca cu cineva, a avea un schimb emoțional, a fi în compania cuiva – toate acestea sunt ceea ce noi înțelegem prin iubire. Acesta este standardul, modelul și devine foarte personal, sensual și limitat încât religiile au declarat că iubirea este mult mai mult decât atât. În ceea ce oamenii numesc iubire, ei văd că există plăcerea, competiția, gelozia, dorința de posesiune, de a controla, de a interfera, de a organiza gândirea celuilalt, și cunoscând toată această complexitate ei spun că trebuie să existe o altfel de iubire, divină, frumoasă, imaculată, neatinsă, necoruptă.

    Peste tot în lume așa-numiții sfinți au susținut că a privi o femeie este ceva foarte rău: ei spun că nu te poți apropia de Dumnezeu dacă te complaci în sex, și prin urmare acesta ar trebui înlăturat. Dar prin această negare a sexualității, ei își scot ochii și își taie limba deoarece ei neagă frumusețea întregului pământ. Ei și-au înfometat inimile și mințile; sunt ca niște ființe umane deshidratate care au alungat frumusețea din viața lor deoarece frumusețea este asociată cu o femeie.

    Poate fi împărțită iubirea în sacră și profană, umană și divină sau există doar iubire? Este iubirea unică și nu de mai multe feluri? Dacă spun că “te iubesc”, asta exclude faptul că-i iubesc și pe alții? Este iubirea personală sau impersonală? Morală sau imorală? Familială sau non-familială?  Dacă iubești oamenii poți să-i iubești și în particular? Este sentimentul iubire? Emoția este iubire? Este plăcerea și dorința iubire? Toate aceste întrebări indică, nu-i așa, că avem diverse idei despre iubire,  idei despre ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să fie, un model sau un cod dezvoltat de cultura în care trăim.

    Deci, pentru a începe discuția cu privire la ceea ce este iubirea, trebuie mai întâi să renunțăm la idealurile și ideologiile cu privire la ceea ce ar trebui  sau nu ar trebui să fie. A impărți ceva în ceea ce ar trebui să fie și ceea ce este, este calea cea mai înșelătoare de a aborda viața.

    Acum, cum voi afla ce este această flacără pe care o numim iubire – nu cum s-o exprim față de altul, ci ce semnifică ea, în sine? Mai întâi voi respinge tot ceea ce biserica, societatea, ceea ce părinții și prietenii mei, ceea ce orice persoană și orice carte a spus despre asta, deoarece vreau să aflu pentru mine, eu însumi ce este iubirea. Iată o problemă enormă, care implica întreaga omenire, au existat o  mie de  moduri de a o  defini  și eu  însumi sunt prins într-unul sau altul din aceste modele în funcție de ceea ce-mi place sau mă face fericit în prezent  –  așa că ar trebui să am în vedere să-l înțeleg și să mă eliberez mai întâi de propriile mele înclinații și prejudecăți. Sunt confuz, sfâșiat de propriile mele dorințe, așa că îmi spun: mai întâi trebuie să-mi clarific propria mea confuzie. Poate este posibil să descoperim ce este iubirea prin negarea a ceea ce ea nu este.

    Guvernul spune: “Du-te și ucide în numele iubirii tale de țară”. Aceasta este iubire? Religia spune: “Renunță la sex pentru iubirea lui Dumnezeu”. Este aceasta iubire? Este dorința iubire? Nu spune nu. Pentru cei mai mulți dintre noi iubirea este – dorința de plăcere, plăcerea care se obține din simțuri, prin atașament și împlinere sexuală. Eu nu sunt împotriva sexului, dar vezi ce implică acesta. Sexul îți oferă momentan o abandonare totală de sine, apoi revii din nou la turbulențele tale, așa că-ți dorești o repetare, din nou și din nou a acelei stări în care nu există nici o grijă, nici o problemă, nici un “EU”. Spui că-ți iubești soția. În această iubire este implicată plăcerea sexuală, plăcerea de a avea pe cineva care să îngrijească copiii, care să gătească. Tu depinzi de ea; ea ți-a dat trupul ei, emoțiile ei, încurajările ei, sentimentul de securitate și bunăstare. Apoi ea vă părăsește, se plictisește sau pleacă cu altcineva și echilibrul vostru emoțional este distrus, iar această perturbare care nu îți place este numită gelozie. În aceasta  există durere, anxietate, ură și violență. Deci, tu de fapt spui : “Atâta timp cât vei fi a mea, te iubesc, dar în momentul în care nu mai esti, încep să te urăsc. Atâta timp cât mă pot baza pe tine pentru a-mi satisface cerințele mele sexuale  sau de altă  natură, te iubesc, dar  în  momentul în care nu-mi mai dai ceea ce vreau, nu-mi mai placi”. Deci, există un antagonism între voi, o separare, și atunci când vă simțiți separați unul de altul, nu există iubire. Dar dacă poți trăi cu soția ta, fără ca gândirea să creeze toate aceste stări contradictorii, aceste certuri interminabile – atunci poate că vei ști ce este iubirea. Atunci tu ești complet liber și așa este și ea, în timp ce dacă depinzi de ea pentru toate plăcerile, ești un sclav al ei. Deci, atunci când iubești, trebuie să existe libertate, nu doar față de o altă persoană ci și față de tine însuți.

    Aparținând altuia, fiind hrănit psihologic, fiind dependent de altul – în toate aceste situații întotdeauna există anxietate, frică, gelozie, vinovăție, și atâta timp cât există frică, nu exista iubire; o minte frământată de tristețe nu va ști niciodată ce este iubirea; sentimentalismul și emotivitatea nu au nimic de-a face cu iubirea. Și astfel, iubirea nu are nimic de-a face cu plăcerea și dorința.

    Iubirea nu este produsul gândirii, care este trecut. Gândirea nu are posibilitatea de a cultiva iubirea. Iubirea nu poate fi cuprinsă de gelozie, căci gelozia este parte a trecutului. Iubirea este întotdeauna prezentă, activă. Ea nu este niciodată “voi iubi” sau “am iubit”. Daca știi să iubești nu vei urma pe nimeni. Iubirea nu se supune. Atunci când iubești nu există nici respect, nici lipsă de respect.

    Nu stii ce înseamnă cu adevărat să iubești pe cineva – să iubești fără mânie, fără a dori să interferezi cu ceea ce face sau gândește, fără a-l condamna, fără a compara – nu știi ce înseamna asta? Atunci când există iubire, există comparație? Când iubești pe cineva din toată inima ta, cu toată mintea, cu tot corpul, cu toată ființa ta, există comparație? Când vă abandonați complet pe voi înșivă iubirii, nu există un altul.

   Are iubirea responsabilități și obligații, și se va folosi de aceste cuvinte? Când faci ceva din obligație, nu există deloc iubire. În obligație nu există iubire. Structura acestei datorii, a obligației în care este prins omul, îl distruge. Atâta timp cât ești obligat să faci ceva, pentru că este datoria ta, tu nu iubești ceea ce faci. Atunci când există iubire nu există nici o datorie, nici o obligație și nici o responsabilitate.

    Din păcte, cei mai mulți părinți, cred că ei sunt responsabili pentru copiii lor, și simțul lor de responsabilitate se manifestă prin a le spune ce trebuie să facă și ce nu trebuie să facă, ce ar trebui să devină și ce nu ar trebui să devină. Părinții doresc ca proprii lor copii să aibă o poziție sigură în societate. Ceea ce ei numesc responsabilitate este o parte a acestei respectabilități pe care o venerează; și consider că atunci când există respectabilitate nu există ordine, ei sunt interesați doar de a deveni niște mici burghezi. Ei își pregătesc copiii pentru a se potrivi societății care perpetuează războiul, conflictul și brutalitatea. Numiți asta grijă și iubire?

    A avea grijă cu adevărat înseamnă a avea grijă așa cum ați îngriji un copac sau o floare, udând-o, observându-i nevoile, dându-i cel mai bun sol, privind-o cu blândețe și tandrețe – dar atunci când vă pregătiți copiii pentru a se potrivi cerințelor societății, îi pregătiți pentru a fi uciși. Dacă v-ați iubi copiii, nu ar trebui să mai aveți nici un război.

    Când pierzi pe cineva pe care-l iubești, plângi – lacrimile sunt pentru tine sau pentru cel care a murit? Plângi pentru tine sau pentru altul? Ai plâns vreodată pentru altcineva? Ai plâns pentru fiul tau care este ucis în război? Ai plâns, dar acele lacrimi vin din mila față de tine însuți sau ai plâns deoarece o ființă umană a fost ucisă? Dacă ai plâns de autocompătimire, lacrimile tale nu au nici o semnificație, deoarece ești îngrijorat cu privire la tine. Dacă plângeți deoarece ați fost lipsit de cineva în care ați investit o mare afecțiune, nu a fost cu adevărat o mare afecțiune. Când plângi pentru fratele tău care moare, plângi pentru el. Este foarte ușor să plângi pentru tine, deoarece el s-a dus. Aparent plângi pentru că inima ta este atinsă, dar nu este atinsă de el, este atinsă doar de mila de sine și de autocompătimirea care te cuprinde și te face monoton, tern și stupid.

    Atunci când plângi pentru tine, este aceasta iubire – plângând pentru că ești singur, pentru că ai fost părăsit, pentru ca nu mai ești puternic, plângându-ți soarta, mediul social – mereu cu ochii în lacrimi? Daca ai înteles acest lucru, care înseamnă să vii în contact cu acesta în mod direct, cum ai atinge un copac sau un stâlp sau o mână, atunci vei vedea ca durerea este auto-creată, suferința este creată de gândire, și este un rezultat al timpului. În urmă cu trei ani îl aveam pe fratele meu, acum  el este mort, sunt singur, este dureros, nu  este nimeni care  să-mi țină companie și asta îmi umple ochii de lacrimi.

    Poți vedea cum toate acestea se întâmplă în interiorul tău, dacă le urmărești. Poți vedea asta deplin, complet, dintr-o singură privire, nu este necesar un timp de analiză pentru asta. Puteți vedea într-o clipă întreaga structură și natură a acestui lucru mic, inferior, numit “EU”- lacrimile mele, familia mea, neamul meu, credința și religia mea – toata această urâțenie, totul este în tine. Când vezi cu inima nu cu mintea, atunci când vezi totul foarte profund, din inima ta, atunci ai găsit cheia care pune capăt suferinței tale. Suferința și iubirea nu pot merge împreună, dar lumea creștină a idealizat suferința, punând-o pe o cruce și închinându-se acesteia, sugerând faptul că nu poți scăpa de suferință decât prin această singură ușă - și aceasta este întreaga structură de exploatare religioasă a societății.

    Așa că atunci când te întrebi ce este iubirea, este posibil să fii prea speriat pentru a vedea răspunsul. Asta ar putea însemna o revoltă totală; se pot destrăma familii; ai putea descoperi ca nu-ți iubești soția sau soțul și copiii – nu-i așa? – este posibil să dorești să distrugi casa pe care ai construit-o, niciodată nu te vei putea întoarce din nou la templu.

    Dar dacă totuși doriți să aflați, veti vedea că frica nu este iubire, dependența nu este iubire, gelozia nu este iubire, posesivitatea și dominaţia nu sunt iubire, responsabilitatea și datoria nu sunt iubire, mila pentru tine însuți nu este iubire, chinul de a nu fi iubit nu este iubire, iubirea nu este opusul urii, mai mult decât este umilința opusul vanității. Așa că dacă puteți elimina toate acestea, nu prin forță, ci de a le îndepărta precum ploaia spală praful adunat de mai multe zile într-o frunză, atunci probabil vei descoperi această stranie floare după care omul mereu tânjește.

    Dacă nu ai iubire – nu doar mici picături ci din abundență, dacă nu ești plin de aceasta – lumea va merge spre dezastru. Intelectual știi că unitatea omenirii este esențială și că iubirea este singura cale, dar cine te va învăța cum să iubești? Orice autoritate, orice sistem, orice metodă, îți spun cum să iubești? Dacă cineva vă spune ca aceasta nu este iubire, poți spune: voi practica iubirea? Mă voi așeza și zi de zi mă voi gândi la asta, voi practica fiind blând și mă voi strădui să acord atenție celorlalți? Vrei să spui că te poți auto-disciplina pentru a iubi, că îți vei putea exercita voința pentru a iubi? Atunci când îți vei exercita disciplina și voința pentru a iubi, iubirea iese pe fereastră. Prin practicarea unor metode sau sisteme pentru a iubi ai putea deveni extraordinar de inteligent sau cu mai multă amabilitate, vei avea o stare de non-violență, dar toate acestea nu au nimic de-a face cu iubirea.

    În această lume pustiită nu există iubire, deoarece plăcerea și dorința de a juca roluri mărețe, însă fără iubire, în viața ta zilnică, nu au nici un sens. Și nu poți iubi dacă nu există frumusețe. Frumusețea nu este ceva ce vezi – nu este un copac frumos, o imagine frumoasă, o clădire sau o femeie frumoasă. Frumusețea există doar atunci când mintea și inima cunosc ce este iubirea. Fără iubire și acest sentiment de frumusețe nu există virtute, și tu stii foarte bine că prin ceea ce vreți voi să îmbunătățiți societatea, hrana pentru săraci, veți crea doar mai multă nenorocire, pentru că fără iubire există doar urâțenie și sărăcie în inima și mintea voastră. Dar atunci când există iubire și frumusețe, orice ai face este corect; tot ce faci este în ordine. Daca știți cum să iubiți, atunci puteți face ceea ce vă place, deoarece ați rezolvat toate celelalte probleme.

    Deci, ne întrebăm: ne putem deschide mintea față de iubire fară disciplină, fără gândire, fără constrângere, fără nici o carte, profesor sau lider – la fel cum suntem deschiși față de un apus de soare minunat?

    Mi se pare că un lucru este absolut necesar și acesta este pasiunea fără motiv – pasiunea care nu este rezultatul unui angajament sau atașament, pasiunea care nu este poftă. Un om care nu știe ce este pasiunea nu va cunoaște niciodată iubirea deoarece iubirea poate veni în ființă doar atunci când există un total abandon de sine.

    O minte care caută nu este o minte pasionată și singura modalitate de a găsi iubirea este fără a o căuta -  trebuie să ajungi la ea ca un inocent și nu ca un rezultat al unui efort sau a unei experiențe. Astfel, iubirea pe care o vei descoperi este nepieritoare; această iubire este atât personală, cât şi impersonală; este atât unică, cât şi multiplă. Ca o floare al cărui parfum îl putem mirosi sau ignora. Această floare este pentru toată lumea, şi pentru cel care face efortul de a-i inspira parfumul, şi pentru cel care doar o priveşte cu plăcere. Dacă cineva este foarte aproape de ea, în grădină, sau foarte departe, este aceeaşi floare, deoarece ea este plină de parfum, şi prin urmare îl împarte cu toată lumea.

    Iubirea este ceva nou, proaspăt, viu. Ea nu are nici ieri şi nici mâine. Aceasta este dincolo de turbulenţele gândirii. Doar mintea inocentă cunoaşte ce este iubirea, iar mintea inocentă trăieşte în lume, care nu este inocentă. Găsirea acestui lucru extraordinar pe care omul l-a căutat la nesfârşit prin sacrificiu, prin cult, prin relaţii, prin sex, prin orice formă de durere şi plăcere este posibilă doar atunci când gândirea se întelege pe sine şi ajunge în mod natural la sfârşit. Atunci iubirea nu are opus, atunci iubirea nu are nici un conflict.

    Aţi putea întreba: “Dacă descopăr această iubire, ce se întâmplă cu soţia mea, cu copiii şi familia mea? Ei trebuie să aibă siguranţă”. Puneţi o astfel de întrebare când nu aţi ieşit înafara câmpului gândirii, dincolo de câmpul constiinţei. Atunci când aţi fost înafara acestui câmp, niciodată nu veţi mai pune această întrebare, deoarece atunci veţi şti ce este iubirea, în care nu există gândire şi prin urmare nici timp. Puteţi citi despre asta hipnotizat şi încântat, dar în realitate a merge dincolo de timp şi gândire – ceea ce înseamnă a merge dincolo de suferinţă – înseamnă să fii conştient de faptul că există o dimensiune diferită numită iubire.

    Dar nu ştii cum să ajungi la acest izvor extraordinar – deci ce faci? Dacă nu ştii ce să faci, tu nu faci nimic, nu-i aşa? Absolut nimic. Atunci interior eşti total liniştit, tăcut. Înţelegi ce înseamnă asta? Aceasta înseamnă ca tu să nu cauţi, să nu doreşti, să nu urmăreşti; nu există nici un centru, nimic. Atunci, ceea ce există este iubire.

*******************************

          Întrebare: Ce este iubirea?

     Krishnamurti: Vom descoperi iubirea prin înţelegerea a ceea ce ea nu este. Deoarece iubirea este necunoscutul, cunoaşterea ei trebuie să vină prin negarea a cea ce este cunoscut. Necunoscutul nu poate fi descoperit de o minte care este plină de cunoştinţe. Ceea ce urmează să facem este să descoperim ceea ce este cunoscut, observând ceea ce este cunoscut, doar observând, privind cu detaşare, fără a condamna sau justifica, mintea se eliberează de cunoscut şi atunci vom şti ce este iubirea. Deci, iubirea trebuie abordată prin negarea a ceea ce nu este, nu pe calea afirmaţiei, a definiţiei.

    Ce este iubirea pentru cei mai mulţi dintre noi? Ce înţelegem când spunem că iubim pe cineva? Că posedăm acea persoană. Din această posesivitate apare gelozia, pentru că dacă aş pierde acea persoană m-aş simţi gol, pierdut; de aceea am legalizat posesia, pentru a mă agăţa de el sau de ea. Din această posesivitate apare gelozia, teama şi nenumăratele conflicte. Cu siguranţă această posesivitate nu este iubire, nu-i aşa?

    Evident, iubirea nu este sentiment. A fi sentimental, a fi emoţional, nu este iubire, deoarece sentimentalismul şi emoţia sunt simple senzaţii. O persoană religioasă care plânge pentru Iisus sau Krishna, pentru guru sau pentru altcineva, este doar o persoană sentimentală, emoţională. Acestea se complac în senzaţie, care este un proces al gândirii şi gândirea nu este iubire. Gândirea este rezultatul senzaţiei, deci persoana care este sentimentală, emoţională, nu poate cunoaşte iubirea.

    Din nou, nu suntem noi emoţionali şi sentimentali? Sentimentalismul, emotivitatea, este doar o formă de auto-exprimare, de expansiune a EGO-ului. A fi foarte emotiv, evident nu înseamnă a iubi deoarece o persoană sentimentală poate fi crudă atunci când nu primeşte un răspuns la sentimentele sale sau atunci când acestea nu au nici o finalitate. O persoană emoţională poate instiga la ură, la război la măcel. Un om sentimental care-şi trăieşte credinţa sau religia sa, cu siguranţă nu ştie ce este iubirea.

    Iubirea este iertare? Ce implică iertarea? Tu mă insulţi şi eu am resentimente pe care nu le uit; apoi, fie din obligaţie sau din căinţă, sau pentru că regret, spun “Te iert”. Mai întâi eu reţin şi apoi eu resping. Ce înseamnă asta? Înseamnă că tot EU sunt încă figura centrală. Eu sunt mereu mai important, şi nu cel care presupunem că l-am ierta; eu sunt cel care iartă pe cineva. Atâta timp cât există atitudinea de a ierta, EU sunt important, nu omul care presupunem că m-a insultat.

    Aşa că atunci când am acumulat resentimente şi negăm aceste resentimente numind-o iertare – aceasta nu este iubire. Un om care iubeşte, în mod evident, nu are nici o duşmănie şi este indiferent faţă de sentimente. Simpatia, iertarea, relaţia de posesivitate, gelozia şi teama – toate acestea nu sunt iubire. Toate acestea sunt arbitrate de minte, nu este aşa? Şi atâta timp cât mintea este arbitru, nu există iubire, deoarece mintea nu poate ieşi din limitele posesivităţii, indiferent de forma în care se manifestă. Mintea nu poate decât corupe iubirea, ea nu poate da naştere iubirii, frumuseţii. Puteţi scrie un poem despre iubire, dar acesta nu este iubirea.

    Evident, nu există iubire atunci când nu există respect real, atunci când nu-l respecţi pe celălalt, fie că-ţi este slujitor sau prieten. Nu ai remarcat că nu eşti respectuos, amabil, generos cu servitorii, cu oamenii aşa-numiţi de jos? Aveţi respect pentru cei de sus, pentru şeful tău, pentru miliardari, pentru oamenii cu case luxoase şi titluri, pentru omul care îţi poate da o poziţie mai bună, un loc de muncă mai bun, de la care puteţi obţine ceva. Dar te porţi urât cu cei ce sunt mai jos decât tine, pentru ei ai un limbaj special.

    Prin urmare, atunci când nu există respect, nu există nici iubire; daca nu există îndurare, milă, iertare, nu există nici iubire. Şi cum cei mai mulţi dintre noi se află în această stare, nu avem iubire. Nu suntem nici compătimitori, nici respectuoşi, nici milostivi, nici generoşi. Suntem posesivi, dominaţi de sentimente şi emoţii care se pot transforma foarte uşor în mijloace de a ucide, într-un măcel, sau în cine ştie ce acte nebuneşti sau inconştiente. Ce au toate acestea în comun cu iubirea?

    Poţi cunoaste iubirea doar atunci când toate aceste tendinţe au dispărut, au ajuns la final, numai atunci când nu mai eşti posesiv, doar atunci când nu vei mai fi doar emoţional şi sentimental în devoţiunea ta. O astfel de devoţiune se reduce la implorare, la rugăciune, este o altă formă de a cere. Omul care se roagă, nu cunoaşte adevărata iubire. Atâta timp cât eşti posesiv, cât urmăreşti un scop, un rezultat, prin devotament, prin rugăciune, care se reduce la sentiment şi emoţie, nu există iubire.

    Evident nu există iubire în lipsa respectului. Poţi afirma că eşti respectuos dar respectul tău este doar pentru superiori, este doar un respect care vine din interes sau din frică. Dacă ai simţi cu adevărat respectul, atunci ai fi respectuos, de la cel mai mic şi până la aşa-numitul cel mai înalt; când nu-l aveţi, nu există iubire. Cât de puţini dintre noi sunt generoşi, iertători, compasivi! Sunteţi generoşi doar atunci când urmăriţi un interes, când puteţi primi ceva în schimb.

    Când toate acestea dispar, când toate acestea nu-ţi mai ocupă mintea, când lucrurile minţii nu-ţi umplu inima, atunci vine iubirea. Şi iubirea este singura care poate vindeca şi transforma actuala nebunie şi demenţă din lume, nu sistemele, nici teoriile, fie ele de dreapta sau de stânga. Nu poţi iubi cu adevărat decât atunci când nu mai eşti posesiv, invidios, lacom; când eşti respectuos, când ai înţelegere şi compasiune, când ai consideraţie reală pentru soţia şi copii tăi, pentru apropiaţi şi servitori, pentru toţi oamenii.

    Iubirea nu poate fi gândită, nu poate fi cultivată, nu poate fi practicată. Practica iubirii, a fraternităţii, este încă în domeniul minţii, prin urmare aceasta nu este iubire. Când toate acestea s-au oprit, când au ajuns la final, atunci în fiinţă vine iubirea, atunci vei şti ce înseamnă să iubeşti.

    Atunci iubirea nu este cantitativă ci calitativă. Nu spune “Eu iubesc întreaga lume” decât atunci când ştii cum să iubeşti ceva, când ştii să iubeşti întregul. Dacă noi nu putem iubi pe cineva, iubirea noastră pentru umanitate este fictivă. Iubirea ta nu este pentru unul sau mai mulţi; este doar iubire. Doar atunci când există iubire, toate problemele pot fi rezolvate, şi atunci putem cunoaşte bucuria, fericirea şi extazul.

J.Krishnamurti – “The First and last Freedom”

***********************************************************************************************

DESPRE IUBIRE

 Iubirea nu este memorie. Iubirea nu este experiență. Iubirea nu este gândul despre persoana iubită, deoarece este doar gând. Nu poți gândi iubirea. Vă puteți gândi la persoana iubită sau puteți fi devotați guru-lui, soțului, soției, simbolurilor și tradițiilor voastre; dar simbolul, gândul, nu este cu adevărat iubirea. Prin urmare iubirea nu este o experiență.

 A iubi înseamnă a experimenta toate lucrurile, dar a experimenta fără iubire înseamnă a trăi în zadar. Iubirea este vulnerabilă, dar a experimenta această vulnerabilitate înseamnă a întări dorința. Dorința nu este iubire și dorința nu poate poseda iubirea. Dorința trece repede și rămâne tristețea. Dorința nu poate fi oprită, a pune capăt dorinței prin voință, prin orice mijloace pe care mintea le poate concepe, duce la decadență și mizerie. Numai iubirea poate îmblânzi dorința, dar iubirea nu aparține minții. Mintea ca observator trebuie să înceteze pentru ca iubirea să existe. Iubirea nu este ceva care poate fi planificat și cultivat, ea nu poate fi dobândită prin sacrificiu sau cult. Nu există nici o metodă de a iubi. Căutarea unui mijloc, a unei metode, vor pune capăt existenței iubirii. Iubirea este recunoscută spontan, a o căuta înseamnă sfârșitul libertății. Numai în libertate există iubirea, dar libertatea nu controlează, nu este posesivă. Iubirea este propria eternitate.

 Iubirea care se transformă în durere și ură nu este iubire.

 Nu puteți găsi iubirea prin intermediul tehnicii. Puteți avea o senzație, un sentiment printr-o tehnică, însă aceasta nu este iubire. Iubirea este ceva ce nu poate fi afirmat, dobândit prin mass-media, prin tehnici sau propagandă. Iubirea trebuie simțită, trebuie înțeleasă. Dacă doar repeți iubire, iubire, iubire, nu are nici un sens. Veți cunoaște iubirea când mintea este liniștită, când mintea este liberă de condiționările sale, de neliniștile și temerile sale. Și iubirea este adevărata revoluție, care schimbă întregul proces al ființei noastre.

 Iubirea nu este ceva ce poate fi obținut prin meditație, prin disciplină sau prin practicarea virtuților. Cultivarea iubirii înseamnă distrugerea ei.

 Iubirea nu este atașament. Iubirea nu produce suferință. Iubirea nu cunoaște nici speranța, nici disperarea. Nu se poate cere respectarea iubirii ca parte a sistemului social. Când iubirea nu este prezentă, încep toate chinurile vieții. A poseda și a fi posedat se consideră a fi o formă de iubire.

 Iubirea nu poate fi gândită, iubirea nu poate fi cultivată, iubirea nu poate fi practicată. Practica iubirii, practica fraternității este încă în domeniul minții, prin urmare aceasta nu este iubire. Când toate acestea încetează, iubirea vine în ființă, atunci veți ști ce înseamnă să iubești. Atunci iubirea nu este cantitativă ci calitativă.

 Iubirea nu este a minții, nu se află în domeniul gândirii, ea nu poate fi căutată, cultivată, prețuită; ea este prezentă atunci când mintea este tăcută și inima este golită de lucrurile minții.

 Iubirea nu este o identificare; ea nu este gândul despre iubire. Tu nu gândești nimic despre iubire atunci când ea este prezentă; te gândești la ea când este absentă, atunci când există distanță între tine și obiectul iubirii tale. Atunci când există o comuniune directă, nu există nici un gând, nici o imagine, nici o amintire; dar atunci când această comuniune se întrerupe la orice nivel, începe procesul gândirii și al imaginației.

 Atâta timp cât veți fi posesivi, nu veți iubi deloc. Cunoaștem iubirea ca senzație, nu-i așa? Când spunem că iubim, cunoaștem gelozia, frica, cunoaștem anxietatea. Când spui că iubești pe cineva, toate acestea sunt implicate: invidia, dorința de a avea, a poseda, a domina, frica pierderii, și așa mai departe. Pe toate acestea le numim iubire, iar noi nu cunoaștem iubirea fără invidie, fără posesiune, fără teamă, verbalizăm doar acea stare de iubire care este lipsită de teamă și o numim impersonală, pură, divină, sau Dumnezeu știe ce altceva; dar adevărul este că noi suntem geloși, dominatori și posesivi.

 Iubirea este diferită de emoție și sentiment. Iubirea nu poate fi adusă în câmpul gândirii, în timp ce sentimentele și emoția pot fi aduse. Iubirea este o flacără fără fum, mereu proaspătă, creativă, plină de bucurie. O astfel de iubire este periculoasă pentru societate, pentru relație.

 Iubirea este starea de a fi, și în această stare ”EU”-l, cu identificările sale, cu anxietatea și posesiunile sale, este absent. Nu poate fi iubire atâta timp cât activitățile ”EU”-lui, indiferent dacă inconștient sau conștient, continuă să existe. Acesta este motivul pentru care este important să înțelegem procesul de sine al ”EU”-lui, centrul recunoașterii care este ”EU”.

 Când există iubire, nu există nici o datorie. Când vă iubiți soția, împătrășiți totul cu ea – proprietățile, necazurile, anxietatea, bucuria. Nu ești dominant. Tu nu ești bărbat și ea femeie, pentru a o folosi și apoi a o lăsa deoparte, precum o mașină de reproducere pe care ai trecut-o pe numele tău. Atunci când există iubire, cuvântul datorie dispare.

 Iubirea presupune o mare libertate – nu a face ceea ce îți place, însă iubirea vine numai atunci când mintea este foarte liniștită, dezinteresată, nu auto-centrată în sine. Acestea nu sunt idealuri. Dacă nu aveți iubire - nu ceea ce vă face să urmați toți zeii de pe pământ, să faceți toate activitățile sociale, politice, să încercați să ajutați săracii, să scrieți cărți, poezii – sunteți o ființă umană moartă. Și fără iubire problemele vor crește, multiplicându-se la nesfârșit. Dar cu iubire, fă ce vrei, nu există nici un risc, nu există nici un conflict. Atunci iubirea este esența virtuții. Iar mintea care nu este în stare de iubire, nu este deloc o minte religioasă. Și doar mintea religioasă este aceea care este eliberată de probleme și care cunoaște frumusețea iubirii și adevărului.