J. KRISHNAMURTI
IUBIREA FLACĂRĂ
FĂRĂ FUM
“Iubirea este o
flacără fără fum…
Atunci când există fum, cum poate
exista o flacără pură?
Iubirea nu este
un lucru al minții; și iubirea este singura
soluție la
problemele noastre.”
Cerința de a fi în
siguranță în relație, dă naștere în mod inevitabil durerii și fricii. Această
căutare a securității este de fapt chemarea insecurității. Ai găsit vreodată
securitate în oricare din relațiile tale? Ai găsit? Cei mai mulți dintre noi
caută securitatea de a iubi și de a fi iubit, dar există iubire atunci când
fiecare dintre noi caută propria securitate, propria cale particulară? Nu
suntem iubiți deoarece nu știm cum să iubim.
Ce
este iubirea? Acest cuvânt este atât de încărcat și corupt, încât îmi vine
greu să-l folosesc. Toată lumea vorbește despre iubire – în toate ziarele și revistele, în toate discuțiile misionare, tot timpul se discută
despre iubire. Îmi iubesc țara, îmi iubesc conducătorul, iubesc o carte, iubesc acel munte, îmi iubesc
hobby-ul, îmi iubesc soția, îl iubesc pe
Dumnezeu. Este iubirea o idee? Dacă este, ea poate fi cultivată, hranită,
prețuită, discutată, răsucită în orice mod doriți. Când spui că îl iubești pe Dumnezeu, ce
înseamnă asta? Asta înseamnă că iubești o proiecție a imaginației tale, o proiecție îmbrăcată de tine în anumite forme de respectabilitate,
în funcție de ceea ce crezi tu că este nobil și sfânt; deci, a spune că astfel îl iubești pe Dumnezeu, este un absolut nonsens. Când îl venerezi
pe Dumnezeu, venerezi imaginea propriei tale proiecții – și asta nu este iubire.
Deoarece nu
putem soluționa ceea ce oamenii numesc iubire, evadăm în abstracțiuni. Iubirea ar putea fi soluția ultimă la toate dificultățile și suferințele omului, deci cum vom
reuși să aflăm ce este iubirea? Poate prin definirea ei?
Biserica a definit-o într-un fel, societatea în altul și există tot felul de devieri și perversiuni. A adora pe cineva, a te culca cu cineva, a
avea un schimb emoțional, a fi în compania
cuiva – toate acestea sunt ceea ce noi înțelegem prin iubire.
Acesta este standardul, modelul și devine foarte
personal, sensual și limitat încât
religiile au declarat că iubirea este mult mai mult decât atât. În ceea ce oamenii numesc
iubire, ei văd că există plăcerea, competiția, gelozia, dorința de posesiune, de a
controla, de a interfera, de a organiza gândirea celuilalt, și cunoscând toată această complexitate ei spun că trebuie
să existe o altfel de iubire, divină, frumoasă, imaculată, neatinsă, necoruptă.
Peste tot
în lume așa-numiții sfinți au susținut că a privi o femeie
este ceva foarte rău: ei spun că nu te poți apropia de Dumnezeu
dacă te complaci în sex, și prin urmare acesta ar
trebui înlăturat. Dar prin această negare a sexualității, ei își scot ochii și își taie limba deoarece ei neagă
frumusețea întregului pământ. Ei și-au înfometat inimile și mințile; sunt ca
niște ființe umane deshidratate care au alungat frumusețea din viața lor
deoarece frumusețea este asociată cu o femeie.
Poate fi
împărțită iubirea în sacră și profană, umană și divină sau există doar iubire?
Este iubirea unică și nu de mai multe feluri? Dacă spun că “te iubesc”, asta
exclude faptul că-i iubesc și pe alții? Este iubirea personală sau impersonală?
Morală sau imorală? Familială sau non-familială? Dacă iubești oamenii poți să-i iubești și în
particular? Este sentimentul iubire? Emoția este iubire? Este plăcerea și
dorința iubire? Toate aceste întrebări indică, nu-i așa, că avem diverse idei
despre iubire, idei despre ceea ce ar
trebui sau nu ar trebui să fie, un model sau un cod dezvoltat de cultura în
care trăim.
Deci,
pentru a începe discuția cu privire la ceea ce este iubirea, trebuie mai întâi
să renunțăm la idealurile și ideologiile cu privire la ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să fie. A impărți ceva în
ceea ce ar trebui să fie și ceea ce este, este calea cea mai înșelătoare de a
aborda viața.
Acum, cum
voi afla ce este această flacără pe care o numim iubire – nu cum s-o exprim
față de altul, ci ce semnifică ea, în sine? Mai întâi voi respinge tot ceea ce
biserica, societatea, ceea ce părinții și prietenii mei, ceea ce orice persoană
și orice carte a spus despre asta, deoarece vreau să aflu pentru mine, eu
însumi ce este iubirea. Iată o problemă enormă, care implica întreaga omenire,
au existat o mie de moduri de a o
defini și eu însumi sunt prins într-unul sau altul din
aceste modele în funcție de ceea ce-mi place sau mă face fericit în
prezent – așa că ar trebui să am în vedere să-l înțeleg
și să mă eliberez mai întâi de propriile mele înclinații și prejudecăți. Sunt
confuz, sfâșiat de propriile mele dorințe, așa că îmi spun: mai întâi trebuie
să-mi clarific propria mea confuzie. Poate este posibil să descoperim ce este
iubirea prin negarea a ceea ce ea nu este.
Guvernul
spune: “Du-te și ucide în numele iubirii tale de țară”. Aceasta este iubire?
Religia spune: “Renunță la sex pentru iubirea lui Dumnezeu”. Este aceasta
iubire? Este dorința iubire? Nu spune nu. Pentru cei mai mulți dintre noi
iubirea este – dorința de plăcere, plăcerea care se obține din simțuri, prin
atașament și împlinere sexuală. Eu nu sunt împotriva sexului, dar vezi ce
implică acesta. Sexul îți oferă momentan o abandonare totală de sine, apoi
revii din nou la turbulențele tale, așa că-ți dorești o repetare, din nou și
din nou a acelei stări în care nu există nici o grijă, nici o problemă, nici un
“EU”. Spui că-ți iubești soția. În această iubire este implicată plăcerea
sexuală, plăcerea de a avea pe cineva care să îngrijească copiii, care să
gătească. Tu depinzi de ea; ea ți-a dat trupul ei, emoțiile ei, încurajările
ei, sentimentul de securitate și bunăstare. Apoi ea vă părăsește, se
plictisește sau pleacă cu altcineva și echilibrul vostru emoțional este distrus,
iar această perturbare care nu îți place este numită gelozie. În aceasta există durere, anxietate, ură și violență.
Deci, tu de fapt spui : “Atâta timp cât vei fi a mea, te iubesc, dar în
momentul în care nu mai esti, încep să te urăsc. Atâta timp cât mă pot baza pe
tine pentru a-mi satisface cerințele mele sexuale sau de altă
natură, te iubesc, dar în momentul în care nu-mi mai dai ceea ce vreau,
nu-mi mai placi”. Deci, există un antagonism între voi, o separare, și atunci
când vă simțiți separați unul de altul, nu există iubire. Dar dacă poți trăi cu
soția ta, fără ca gândirea să creeze toate aceste stări contradictorii, aceste
certuri interminabile – atunci poate că vei ști ce este iubirea. Atunci tu ești
complet liber și așa este și ea, în timp ce dacă depinzi de ea pentru toate
plăcerile, ești un sclav al ei. Deci, atunci când iubești, trebuie să existe
libertate, nu doar față de o altă persoană ci și față de tine însuți.
Aparținând
altuia, fiind hrănit psihologic, fiind dependent de altul – în toate aceste
situații întotdeauna există anxietate, frică, gelozie, vinovăție, și atâta timp
cât există frică, nu exista iubire; o minte frământată de tristețe nu va ști
niciodată ce este iubirea; sentimentalismul și emotivitatea nu au nimic de-a
face cu iubirea. Și astfel, iubirea nu are nimic de-a face cu plăcerea și
dorința.
Iubirea nu
este produsul gândirii, care este trecut. Gândirea nu are posibilitatea de a
cultiva iubirea. Iubirea nu poate fi cuprinsă de gelozie, căci gelozia este
parte a trecutului. Iubirea este întotdeauna prezentă, activă. Ea nu este
niciodată “voi iubi” sau “am iubit”. Daca știi să iubești nu vei urma pe
nimeni. Iubirea nu se supune. Atunci când iubești nu există nici respect, nici
lipsă de respect.
Nu stii ce
înseamnă cu adevărat să iubești pe cineva – să iubești fără mânie, fără a dori
să interferezi cu ceea ce face sau gândește, fără a-l condamna, fără a compara
– nu știi ce înseamna asta? Atunci când există iubire, există comparație? Când
iubești pe cineva din toată inima ta, cu toată mintea, cu tot corpul, cu toată
ființa ta, există comparație? Când vă abandonați complet pe voi înșivă iubirii,
nu există un altul.
Are iubirea
responsabilități și obligații, și se va folosi de aceste cuvinte? Când faci
ceva din obligație, nu există deloc iubire. În obligație nu există iubire.
Structura acestei datorii, a obligației în care este prins omul, îl distruge.
Atâta timp cât ești obligat să faci ceva, pentru că este datoria ta, tu nu
iubești ceea ce faci. Atunci când există iubire nu există nici o datorie, nici
o obligație și nici o responsabilitate.
Din păcte,
cei mai mulți părinți, cred că ei sunt responsabili pentru copiii lor, și
simțul lor de responsabilitate se manifestă prin a le spune ce trebuie să facă
și ce nu trebuie să facă, ce ar trebui să devină și ce nu ar trebui să devină.
Părinții doresc ca proprii lor copii să aibă o poziție sigură în societate.
Ceea ce ei numesc responsabilitate este o parte a acestei respectabilități pe
care o venerează; și consider că atunci când există respectabilitate nu există
ordine, ei sunt interesați doar de a deveni niște mici burghezi. Ei își
pregătesc copiii pentru a se potrivi societății care perpetuează războiul,
conflictul și brutalitatea. Numiți asta grijă și iubire?
A avea
grijă cu adevărat înseamnă a avea grijă așa cum ați îngriji un copac sau o
floare, udând-o, observându-i nevoile, dându-i cel mai bun sol, privind-o cu
blândețe și tandrețe – dar atunci când vă pregătiți copiii pentru a se potrivi
cerințelor societății, îi pregătiți pentru a fi uciși. Dacă v-ați iubi copiii,
nu ar trebui să mai aveți nici un război.
Când pierzi
pe cineva pe care-l iubești, plângi – lacrimile sunt pentru tine sau pentru cel
care a murit? Plângi pentru tine sau pentru altul? Ai plâns vreodată pentru
altcineva? Ai plâns pentru fiul tau care este ucis în război? Ai plâns, dar
acele lacrimi vin din mila față de tine însuți sau ai plâns deoarece o ființă
umană a fost ucisă? Dacă ai plâns de autocompătimire, lacrimile tale nu au nici
o semnificație, deoarece ești îngrijorat cu privire la tine. Dacă plângeți
deoarece ați fost lipsit de cineva în care ați investit o mare afecțiune, nu a
fost cu adevărat o mare afecțiune. Când plângi pentru fratele tău care moare,
plângi pentru el. Este foarte ușor să plângi pentru tine, deoarece el s-a dus.
Aparent plângi pentru că inima ta este atinsă, dar nu este atinsă de el, este
atinsă doar de mila de sine și de autocompătimirea care te cuprinde și te face
monoton, tern și stupid.
Atunci când
plângi pentru tine, este aceasta iubire – plângând pentru că ești singur,
pentru că ai fost părăsit, pentru ca nu mai ești puternic, plângându-ți soarta,
mediul social – mereu cu ochii în lacrimi? Daca ai înteles acest lucru, care
înseamnă să vii în contact cu acesta în mod direct, cum ai atinge un copac sau
un stâlp sau o mână, atunci vei vedea ca durerea este auto-creată, suferința
este creată de gândire, și este un rezultat al timpului. În urmă cu trei ani îl
aveam pe fratele meu, acum el este mort,
sunt singur, este dureros, nu este
nimeni care să-mi țină companie și asta
îmi umple ochii de lacrimi.
Poți vedea
cum toate acestea se întâmplă în interiorul tău, dacă le urmărești. Poți vedea
asta deplin, complet, dintr-o singură privire, nu este necesar un timp de
analiză pentru asta. Puteți vedea într-o clipă întreaga structură și natură a
acestui lucru mic, inferior, numit “EU”- lacrimile mele, familia mea, neamul
meu, credința și religia mea – toata această urâțenie, totul este în tine. Când
vezi cu inima nu cu mintea, atunci când vezi totul foarte profund, din inima
ta, atunci ai găsit cheia care pune capăt suferinței tale. Suferința și iubirea
nu pot merge împreună, dar lumea creștină a idealizat suferința, punând-o pe o
cruce și închinându-se acesteia, sugerând faptul că nu poți scăpa de suferință
decât prin această singură ușă - și aceasta este întreaga structură de
exploatare religioasă a societății.
Așa că
atunci când te întrebi ce este iubirea, este posibil să fii prea speriat pentru
a vedea răspunsul. Asta ar putea însemna o revoltă totală; se pot destrăma
familii; ai putea descoperi ca nu-ți iubești soția sau soțul și copiii – nu-i
așa? – este posibil să dorești să distrugi casa pe care ai construit-o,
niciodată nu te vei putea întoarce din nou la templu.
Dar dacă
totuși doriți să aflați, veti vedea că frica nu este iubire, dependența nu este
iubire, gelozia nu este iubire, posesivitatea și dominaţia nu sunt iubire,
responsabilitatea și datoria nu sunt iubire, mila pentru tine însuți nu este
iubire, chinul de a nu fi iubit nu este iubire, iubirea nu este opusul urii,
mai mult decât este umilința opusul vanității. Așa că dacă puteți elimina toate
acestea, nu prin forță, ci de a le îndepărta precum ploaia spală praful adunat
de mai multe zile într-o frunză, atunci probabil vei descoperi această stranie
floare după care omul mereu tânjește.
Dacă nu ai
iubire – nu doar mici picături ci din abundență, dacă nu ești plin de aceasta –
lumea va merge spre dezastru. Intelectual știi că unitatea omenirii este
esențială și că iubirea este singura cale, dar cine te va învăța cum să
iubești? Orice autoritate, orice sistem, orice metodă, îți spun cum să iubești?
Dacă cineva vă spune ca aceasta nu este iubire, poți spune: voi practica
iubirea? Mă voi așeza și zi de zi mă voi gândi la asta, voi practica fiind
blând și mă voi strădui să acord atenție celorlalți? Vrei să spui că te poți
auto-disciplina pentru a iubi, că îți vei putea exercita voința pentru a iubi?
Atunci când îți vei exercita disciplina și voința pentru a iubi, iubirea iese
pe fereastră. Prin practicarea unor metode sau sisteme pentru a iubi ai putea
deveni extraordinar de inteligent sau cu mai multă amabilitate, vei avea o
stare de non-violență, dar toate acestea nu au nimic de-a face cu iubirea.
În această
lume pustiită nu există iubire, deoarece plăcerea și dorința de a juca roluri mărețe,
însă fără iubire, în viața ta zilnică, nu au nici un sens. Și nu poți iubi dacă
nu există frumusețe. Frumusețea nu este ceva ce vezi – nu este un copac frumos,
o imagine frumoasă, o clădire sau o femeie frumoasă. Frumusețea există doar
atunci când mintea și inima cunosc ce este iubirea. Fără iubire și acest
sentiment de frumusețe nu există virtute, și tu stii foarte bine că prin ceea
ce vreți voi să îmbunătățiți societatea, hrana pentru săraci, veți crea doar
mai multă nenorocire, pentru că fără iubire există doar urâțenie și sărăcie în
inima și mintea voastră. Dar atunci când există iubire și frumusețe, orice ai
face este corect; tot ce faci este în ordine. Daca știți cum să iubiți, atunci
puteți face ceea ce vă place, deoarece ați rezolvat toate celelalte probleme.
Deci, ne
întrebăm: ne putem deschide mintea față de iubire fară disciplină, fără
gândire, fără constrângere, fără nici o carte, profesor sau lider – la fel cum
suntem deschiși față de un apus de soare minunat?
Mi se pare
că un lucru este absolut necesar și acesta este pasiunea fără motiv – pasiunea
care nu este rezultatul unui angajament sau atașament, pasiunea care nu este
poftă. Un om care nu știe ce este pasiunea nu va cunoaște niciodată iubirea
deoarece iubirea poate veni în ființă doar atunci când există un total abandon
de sine.
O minte
care caută nu este o minte pasionată și singura modalitate de a găsi iubirea
este fără a o căuta - trebuie să ajungi
la ea ca un inocent și nu ca un rezultat al unui efort sau a unei experiențe.
Astfel, iubirea pe care o vei descoperi este nepieritoare; această iubire este
atât personală, cât şi impersonală; este atât unică, cât şi multiplă. Ca o
floare al cărui parfum îl putem mirosi sau ignora. Această floare este pentru
toată lumea, şi pentru cel care face efortul de a-i inspira parfumul, şi pentru
cel care doar o priveşte cu plăcere. Dacă cineva este foarte aproape de ea, în
grădină, sau foarte departe, este aceeaşi floare, deoarece ea este plină de
parfum, şi prin urmare îl împarte cu toată lumea.
Iubirea
este ceva nou, proaspăt, viu. Ea nu are nici ieri şi nici mâine. Aceasta este
dincolo de turbulenţele gândirii. Doar mintea inocentă cunoaşte ce este
iubirea, iar mintea inocentă trăieşte în lume, care nu este inocentă. Găsirea
acestui lucru extraordinar pe care omul l-a căutat la nesfârşit prin
sacrificiu, prin cult, prin relaţii, prin sex, prin orice formă de durere şi
plăcere este posibilă doar atunci când gândirea se întelege pe sine şi ajunge
în mod natural la sfârşit. Atunci iubirea nu are opus, atunci iubirea nu are
nici un conflict.
Aţi putea
întreba: “Dacă descopăr această iubire, ce se întâmplă cu soţia mea, cu copiii
şi familia mea? Ei trebuie să aibă siguranţă”. Puneţi o astfel de întrebare
când nu aţi ieşit înafara câmpului gândirii, dincolo de câmpul constiinţei.
Atunci când aţi fost înafara acestui câmp, niciodată nu veţi mai pune această
întrebare, deoarece atunci veţi şti ce este iubirea, în care nu există gândire
şi prin urmare nici timp. Puteţi citi despre asta hipnotizat şi încântat, dar
în realitate a merge dincolo de timp şi gândire – ceea ce înseamnă a merge
dincolo de suferinţă – înseamnă să fii conştient de faptul că există o
dimensiune diferită numită iubire.
Dar nu ştii
cum să ajungi la acest izvor extraordinar – deci ce faci? Dacă nu ştii ce să
faci, tu nu faci nimic, nu-i aşa? Absolut nimic. Atunci interior eşti total
liniştit, tăcut. Înţelegi ce înseamnă asta? Aceasta înseamnă ca tu să nu cauţi,
să nu doreşti, să nu urmăreşti; nu există nici un centru, nimic. Atunci, ceea
ce există este iubire.
*******************************
Întrebare:
Ce este iubirea?
Krishnamurti: Vom descoperi iubirea
prin înţelegerea a ceea ce ea nu este. Deoarece iubirea este necunoscutul,
cunoaşterea ei trebuie să vină prin negarea a cea ce este cunoscut.
Necunoscutul nu poate fi descoperit de o minte care este plină de cunoştinţe.
Ceea ce urmează să facem este să descoperim ceea ce este cunoscut, observând
ceea ce este cunoscut, doar observând, privind cu detaşare, fără a condamna sau
justifica, mintea se eliberează de cunoscut şi atunci vom şti ce este iubirea.
Deci, iubirea trebuie abordată prin negarea a ceea ce nu este, nu pe calea
afirmaţiei, a definiţiei.
Ce este
iubirea pentru cei mai mulţi dintre noi? Ce înţelegem când spunem că iubim pe
cineva? Că posedăm acea persoană. Din această posesivitate apare gelozia,
pentru că dacă aş pierde acea persoană m-aş simţi gol, pierdut; de aceea am
legalizat posesia, pentru a mă agăţa de el sau de ea. Din această posesivitate
apare gelozia, teama şi nenumăratele conflicte. Cu siguranţă această
posesivitate nu este iubire, nu-i aşa?
Evident,
iubirea nu este sentiment. A fi sentimental, a fi emoţional, nu este iubire,
deoarece sentimentalismul şi emoţia sunt simple senzaţii. O persoană religioasă
care plânge pentru Iisus sau Krishna, pentru guru sau pentru altcineva, este
doar o persoană sentimentală, emoţională. Acestea se complac în senzaţie, care
este un proces al gândirii şi gândirea nu este iubire. Gândirea este rezultatul
senzaţiei, deci persoana care este sentimentală, emoţională, nu poate cunoaşte
iubirea.
Din nou, nu
suntem noi emoţionali şi sentimentali? Sentimentalismul, emotivitatea, este
doar o formă de auto-exprimare, de expansiune a EGO-ului. A fi foarte emotiv,
evident nu înseamnă a iubi deoarece o persoană sentimentală poate fi crudă
atunci când nu primeşte un răspuns la sentimentele sale sau atunci când acestea
nu au nici o finalitate. O persoană emoţională poate instiga la ură, la război
la măcel. Un om sentimental care-şi trăieşte credinţa sau religia sa, cu
siguranţă nu ştie ce este iubirea.
Iubirea
este iertare? Ce implică iertarea? Tu mă insulţi şi eu am resentimente pe care
nu le uit; apoi, fie din obligaţie sau din căinţă, sau pentru că regret, spun
“Te iert”. Mai întâi eu reţin şi apoi eu resping. Ce înseamnă asta? Înseamnă că
tot EU sunt încă figura centrală. Eu sunt mereu mai important, şi nu cel care
presupunem că l-am ierta; eu sunt cel care iartă pe cineva. Atâta timp cât
există atitudinea de a ierta, EU sunt important, nu omul care presupunem că m-a
insultat.
Aşa că
atunci când am acumulat resentimente şi negăm aceste resentimente numind-o
iertare – aceasta nu este iubire. Un om care iubeşte, în mod evident, nu are
nici o duşmănie şi este indiferent faţă de sentimente. Simpatia, iertarea,
relaţia de posesivitate, gelozia şi teama – toate acestea nu sunt iubire. Toate
acestea sunt arbitrate de minte, nu este aşa? Şi atâta timp cât mintea este
arbitru, nu există iubire, deoarece mintea nu poate ieşi din limitele
posesivităţii, indiferent de forma în care se manifestă. Mintea nu poate decât
corupe iubirea, ea nu poate da naştere iubirii, frumuseţii. Puteţi scrie un
poem despre iubire, dar acesta nu este iubirea.
Evident, nu
există iubire atunci când nu există respect real, atunci când nu-l respecţi pe
celălalt, fie că-ţi este slujitor sau prieten. Nu ai remarcat că nu eşti
respectuos, amabil, generos cu servitorii, cu oamenii aşa-numiţi de jos? Aveţi
respect pentru cei de sus, pentru şeful tău, pentru miliardari, pentru oamenii
cu case luxoase şi titluri, pentru omul care îţi poate da o poziţie mai bună,
un loc de muncă mai bun, de la care puteţi obţine ceva. Dar te porţi urât cu
cei ce sunt mai jos decât tine, pentru ei ai un limbaj special.
Prin
urmare, atunci când nu există respect, nu există nici iubire; daca nu există
îndurare, milă, iertare, nu există nici iubire. Şi cum cei mai mulţi dintre noi
se află în această stare, nu avem iubire. Nu suntem nici compătimitori, nici
respectuoşi, nici milostivi, nici generoşi. Suntem posesivi, dominaţi de
sentimente şi emoţii care se pot transforma foarte uşor în mijloace de a ucide,
într-un măcel, sau în cine ştie ce acte nebuneşti sau inconştiente. Ce au toate
acestea în comun cu iubirea?
Poţi
cunoaste iubirea doar atunci când toate aceste tendinţe au dispărut, au ajuns
la final, numai atunci când nu mai eşti posesiv, doar atunci când nu vei mai fi
doar emoţional şi sentimental în devoţiunea ta. O astfel de devoţiune se reduce
la implorare, la rugăciune, este o altă formă de a cere. Omul care se roagă, nu
cunoaşte adevărata iubire. Atâta timp cât eşti posesiv, cât urmăreşti un scop,
un rezultat, prin devotament, prin rugăciune, care se reduce la sentiment şi
emoţie, nu există iubire.
Evident nu
există iubire în lipsa respectului. Poţi afirma că eşti respectuos dar
respectul tău este doar pentru superiori, este doar un respect care vine din
interes sau din frică. Dacă ai simţi cu adevărat respectul, atunci ai fi
respectuos, de la cel mai mic şi până la aşa-numitul cel mai înalt; când nu-l
aveţi, nu există iubire. Cât de puţini dintre noi sunt generoşi, iertători,
compasivi! Sunteţi generoşi doar atunci când urmăriţi un interes, când puteţi
primi ceva în schimb.
Când toate
acestea dispar, când toate acestea nu-ţi mai ocupă mintea, când lucrurile
minţii nu-ţi umplu inima, atunci vine iubirea. Şi iubirea este singura care
poate vindeca şi transforma actuala nebunie şi demenţă din lume, nu sistemele,
nici teoriile, fie ele de dreapta sau de stânga. Nu poţi iubi cu adevărat decât
atunci când nu mai eşti posesiv, invidios, lacom; când eşti respectuos, când ai
înţelegere şi compasiune, când ai consideraţie reală pentru soţia şi copii tăi,
pentru apropiaţi şi servitori, pentru toţi oamenii.
Iubirea nu
poate fi gândită, nu poate fi cultivată, nu poate fi practicată. Practica
iubirii, a fraternităţii, este încă în domeniul minţii, prin urmare aceasta nu
este iubire. Când toate acestea s-au oprit, când au ajuns la final, atunci în
fiinţă vine iubirea, atunci vei şti ce înseamnă să iubeşti.
Atunci
iubirea nu este cantitativă ci calitativă. Nu spune “Eu iubesc întreaga lume”
decât atunci când ştii cum să iubeşti ceva, când ştii să iubeşti întregul. Dacă
noi nu putem iubi pe cineva, iubirea noastră pentru umanitate este fictivă.
Iubirea ta nu este pentru unul sau mai mulţi; este doar iubire. Doar atunci
când există iubire, toate problemele pot fi rezolvate, şi atunci putem cunoaşte
bucuria, fericirea şi extazul.
J.Krishnamurti – “The First and last
Freedom”
***********************************************************************************************
DESPRE IUBIRE
Iubirea nu este memorie.
Iubirea nu este experiență. Iubirea nu este gândul despre persoana iubită,
deoarece este doar gând. Nu poți gândi iubirea. Vă puteți gândi la persoana
iubită sau puteți fi devotați guru-lui, soțului, soției, simbolurilor și tradițiilor
voastre; dar simbolul, gândul, nu este cu adevărat iubirea. Prin urmare iubirea
nu este o experiență.
A iubi înseamnă a
experimenta toate lucrurile, dar a experimenta fără iubire înseamnă a trăi în
zadar. Iubirea este vulnerabilă, dar a experimenta această vulnerabilitate
înseamnă a întări dorința. Dorința nu este iubire și dorința nu poate poseda
iubirea. Dorința trece repede și rămâne tristețea. Dorința nu poate fi oprită,
a pune capăt dorinței prin voință, prin orice mijloace pe care mintea le poate
concepe, duce la decadență și mizerie. Numai iubirea poate îmblânzi dorința,
dar iubirea nu aparține minții. Mintea ca observator trebuie să înceteze pentru
ca iubirea să existe. Iubirea nu este ceva care poate fi planificat și
cultivat, ea nu poate fi dobândită prin sacrificiu sau cult. Nu există nici o
metodă de a iubi. Căutarea unui mijloc, a unei metode, vor pune capăt
existenței iubirii. Iubirea este recunoscută spontan, a o căuta înseamnă
sfârșitul libertății. Numai în libertate există iubirea, dar libertatea nu
controlează, nu este posesivă. Iubirea este propria eternitate.
Iubirea care se
transformă în durere și ură nu este iubire.
Nu puteți găsi iubirea
prin intermediul tehnicii. Puteți avea o senzație, un sentiment printr-o
tehnică, însă aceasta nu este iubire. Iubirea este ceva ce nu poate fi afirmat,
dobândit prin mass-media, prin tehnici sau propagandă. Iubirea trebuie simțită,
trebuie înțeleasă. Dacă doar repeți iubire, iubire, iubire, nu are nici un
sens. Veți cunoaște iubirea când mintea este liniștită, când mintea este liberă
de condiționările sale, de neliniștile și temerile sale. Și iubirea este
adevărata revoluție, care schimbă întregul proces al ființei noastre.
Iubirea nu este ceva ce
poate fi obținut prin meditație, prin disciplină sau prin practicarea
virtuților. Cultivarea iubirii înseamnă distrugerea ei.
Iubirea nu este
atașament. Iubirea nu produce suferință. Iubirea nu cunoaște nici speranța,
nici disperarea. Nu se poate cere respectarea iubirii ca parte a sistemului social.
Când iubirea nu este prezentă, încep toate chinurile vieții. A poseda și a fi
posedat se consideră a fi o formă de iubire.
Iubirea nu poate fi
gândită, iubirea nu poate fi cultivată, iubirea nu poate fi practicată.
Practica iubirii, practica fraternității este încă în domeniul minții, prin
urmare aceasta nu este iubire. Când toate acestea încetează, iubirea vine în
ființă, atunci veți ști ce înseamnă să iubești. Atunci iubirea nu este
cantitativă ci calitativă.
Iubirea nu este a
minții, nu se află în domeniul gândirii, ea nu poate fi căutată, cultivată,
prețuită; ea este prezentă atunci când mintea este tăcută și inima este golită
de lucrurile minții.
Iubirea nu este o
identificare; ea nu este gândul despre iubire. Tu nu gândești nimic despre iubire
atunci când ea este prezentă; te gândești la ea când este absentă, atunci când
există distanță între tine și obiectul iubirii tale. Atunci când există o
comuniune directă, nu există nici un gând, nici o imagine, nici o amintire; dar
atunci când această comuniune se întrerupe la orice nivel, începe procesul
gândirii și al imaginației.
Atâta timp cât veți fi
posesivi, nu veți iubi deloc. Cunoaștem iubirea ca senzație, nu-i așa? Când
spunem că iubim, cunoaștem gelozia, frica, cunoaștem anxietatea. Când spui că
iubești pe cineva, toate acestea sunt implicate: invidia, dorința de a avea, a
poseda, a domina, frica pierderii, și așa mai departe. Pe toate acestea le
numim iubire, iar noi nu cunoaștem iubirea fără invidie, fără posesiune, fără
teamă, verbalizăm doar acea stare de iubire care este lipsită de teamă și o
numim impersonală, pură, divină, sau Dumnezeu știe ce altceva; dar adevărul
este că noi suntem geloși, dominatori și posesivi.
Iubirea este diferită de
emoție și sentiment. Iubirea nu poate fi adusă în câmpul gândirii, în timp ce
sentimentele și emoția pot fi aduse. Iubirea este o flacără fără fum, mereu
proaspătă, creativă, plină de bucurie. O astfel de iubire este periculoasă
pentru societate, pentru relație.
Iubirea este starea de a
fi, și în această stare ”EU”-l, cu identificările sale, cu anxietatea și
posesiunile sale, este absent. Nu poate fi iubire atâta timp cât activitățile
”EU”-lui, indiferent dacă inconștient sau conștient, continuă să existe. Acesta
este motivul pentru care este important să înțelegem procesul de sine al
”EU”-lui, centrul recunoașterii care este ”EU”.
Când există iubire, nu
există nici o datorie. Când vă iubiți soția, împătrășiți totul cu ea –
proprietățile, necazurile, anxietatea, bucuria. Nu ești dominant. Tu nu ești
bărbat și ea femeie, pentru a o folosi și apoi a o lăsa deoparte, precum o
mașină de reproducere pe care ai trecut-o pe numele tău. Atunci când există
iubire, cuvântul datorie dispare.
Iubirea presupune o mare
libertate – nu a face ceea ce îți place, însă iubirea vine numai atunci când
mintea este foarte liniștită, dezinteresată, nu auto-centrată în sine. Acestea
nu sunt idealuri. Dacă nu aveți iubire - nu ceea ce vă face să urmați toți zeii
de pe pământ, să faceți toate activitățile sociale, politice, să încercați să
ajutați săracii, să scrieți cărți, poezii – sunteți o ființă umană moartă. Și
fără iubire problemele vor crește, multiplicându-se la nesfârșit. Dar cu
iubire, fă ce vrei, nu există nici un risc, nu există nici un conflict. Atunci
iubirea este esența virtuții. Iar mintea care nu este în stare de iubire, nu
este deloc o minte religioasă. Și doar mintea religioasă este aceea care este
eliberată de probleme și care cunoaște frumusețea iubirii și adevărului.
